Cei care, la sfârșit de săptămână, au avut drum prin Parcul Eminescu, au putut observa că dinozaurii sunt pe picior de plecare. După câteva luni în care au putut fi admirați în extensia parcului, dinozaurii s-au pregătit să încânte și alți vizitatori, din alte orașe ale țării. Doar că, pe lângă dinozauri, mai exista și o altă „faună”, să-i spunem așa, rezultată mai ales din lipsa de educație. Astfel, exponatele erau călărite la modul cel propriu de tot felul de țânci, încurajați mai mult sau mai puțin fățiș de părinți. Când am ajuns prin zonă, doi țânci țopăiau pe spinarea Tiranozaurului, iar o mămică grijulie își fotografia odrasla călare pe gâtul aceleiași creaturi. Tati, nu e voie… Reacție de părințel implicat la vederea odraslei care ţopăia pe exponat. Marcat la capitolul imagine, cum s-ar spune. Eu i-am atras atenția că nu e voie, dar el uite că s-a urcat. Ce pot să-i fac, e copil…
E copil, nu-i așa? Orice părinte vrea tot ce e mai bun pentru copilul lui, doar că în societatea românească se cam sare calul – sau dinozaurul, în cazul de față. Educația unui individ nu depinde doar de școală, ci presupune un efort conjugat din partea familiei, școlii și societății. Sinergia faptelor, ca să citez din exprimarea în limba de lemn. Nu poți avea cetățeni implicați și responsabili dacă educația e de proastă calitate. Și, s-avem iertare, la noi calitatea educației lasă mult de dorit, în special cea care vine din familie. În prea multe familii din România i se bagă în cap puiului de om că el „are voie”, dar nu și alții. Ăsta e motivul pentru care nesimțitul român se bagă în față cu „numai să întreb ceva”, deși e chitit că el trebuie să rezolve problema peste rând, că el e mai special decât alții. Până și pensiile speciale sunt dovada nesimțirii cultivate în familie. De asta sunt drumurile pline de mașini lăsate pe avarii – cea mai nesimțită fază de genul acesta am remarcat-o la intersecția Sucevei cu Calea Națională, unde un bizon și-a lăsat mașina pe avarii chiar în intersecția semaforizată, deși avea loc de parcare la supermarketurile din zonă. Avea treabă la un magazin, ce vreți? Și n-a stat decât vreun sfert de oră. Numai cât să întrebe ceva.
Proasta educație primită în familie e de vină și pentru halul în care românii aleg să facă diferența între ce e „al meu” și „al altuia”. Ăsta e motivul nenorocit pentru care românii – și nu doar copii, ci adesea adulți în toată firea – vandalizează mobilierul stradal. Păi ce, e al lor? De asta țâncii hâțânau dinozaurii din parc de parcă-și puseseră în gând să-i distrugă complet sub privirile cât se poate de indulgente a celor care i-au educat că „dacă nu-i al tău, nu contează”. N-am auzit, dar sigur s-a rostit prin zonă „dacă voiau să nu se urce copiii pe dinozauri trebuiau să-i păzească”, deoarece asta e mostră de comportament autentic românesc. Din cauza asta orice creangă de pom fructifer care trece de gard e agasată de doritorii de fructe neplătite. Am luat de poftă, ce-am făcut? Păi dinozaurii erau scoși de la expoziție, ce-am făcut așa grav? Orice portofel pierdut de alții devine „al meu”, că l-am găsit…
A, păi nu e grav deloc. Nu știu dacă exponatele au fost concepute și folosite pentru a fi călărite la modul cel mai agresiv și, ne place sau nu, sunt proprietate privată. Prin urmare, nu era cazul ca vreun părinte să-şi cațere odrasla pe ceva ce nu-i aparține. Dar s-a întâmplat și încă foarte agresiv și gestul ăsta aparent inofensiv are implicații educaționale profunde. Comportamentul adulților de azi e rezultatul unei educații precare, primite atât în școală, cât mai ales în familia aia de descurcăreți, pentru care respectarea regulilor era bună, dar pentru alții, pentru care distincția între bunurile proprii și cele publice era cât se poate de clară cu mențiunea „dacă nu-l poți fura, strică-l, că oricum nu e al nostru”. Se pare că, în societatea românească, educația a cam luat-o pe urma dinozaurilor, adică e pe cale de dispariție.
