Ce facem noi acum? Jucăm la două capete, încercând să ungem pâinea, dar să rămânem și cu slănina în pod. Ceea ce, evident, nu se poate. Sau cel puțin nu în acest context internațional. Premierul Ciolacu se gudură pe lângă diverși atârnători ai președintelui SUA, ba se mai face și de râs – trimițând niște neica nimeni să schelălăie pe la ușile stăpânirii americane. În același timp, președintele interimar Bolojan bate cărare la toate întrunirile europene, ca să sublinieze cu fiecare prilej atașamentul nostru față de orice decizie a liderilor Uniunii Europene. Numai că cele două – grupul din fruntea SUA și grupul din fruntea UE – se bat cap în cap.
Au viziuni diferite, ba chiar diametral opuse în multe chestiuni, metodologii diferite, abordări diferite și resurse diferite. Cum ar veni, fruntașii din comuna noastră se ceartă cu fruntașii comunei înfrățite, înființată cu mulți ani în urmă tot de flăcăi de la noi din sat și care au ajuns după câteva generații ceva mai înstăriți. Între timp, au ajuns și bogătanii la ananghie și aruncă o parte din vină pe ai noștri. Acuma noi, cei de pe ulița din capătul satului, cu cine să ținem? Nu murim de dragul fruntașilor noștri, chiar îi bârfim pe la spate – că în față nu avem curajul să le-o spunem, că pun reguli care ne enervează. Ba câțiva chiar le dau dreptate celorlalți și încearcă să ne convingă pe toți cei de pe uliță că au și ceilalți cereri întemeiate. Normal ar fi ca, indiferent de nemulțumiri, să ținem cu ai noștri, nu-i așa? Dar ce mai este normal în ziua de azi?
Ce simplu ar fi să fie doar atât, o gâlceavă asupra unor principii și niște taxe. Dar nu este. În realitate, toată lumea stă pe un butoi umplut cu pulbere de către revizioniști. Șefii diplomațiilor de la București și de la Varșovia s-au întâlnit recent pentru a-și extinde cooperarea, tocmai fiindcă se simte că tensiunea în Balcani crește din nou.
Recent, Croația, Albania și Kosovo au semnat o declarație privind cooperarea în domeniul apărării, căreia este posibil să i se alăture și Bulgaria. Ce vrea noua Antantă? Să contracareze alianța, neformalizată încă, dar vizibilă, dintre sârbi, unguri și ruși. Sârbii vor Muntenegrul și Republica Srpska, liderii maghiarimii poartă fulare cu Ungaria Mare, iar rușii tocmai rup bucăți din Ucraina.
De aceea insistă europenii cu tema războiului, respectiv a apărării integrității Ucrainei cu orice preț. Consfințirea în acte și recunoașterea internațională a dezmembrării Ucrainei, din care cam toți vecinii vor câte o bucată, ar însemna sfârșitul Europei așa cum este configurată astăzi. Noile generații nu știu, deși umblă mai mult ca oricând prin străinătate, că toate țările de pe continentul nostru au teritorii locuite de populații minoritare din vecini. Din Gibraltar până în Peninsula Scandinavă și din Islanda până în România, toate țările se învecinează cu teritorii care le-au aparținut cândva. Cum ar fi să înceapă peste tot, într-un interval scurt, mișcări de independență sau de realipire la „patria mamă”?
Și tocmai acum, când telefoanele miniștrilor de externe, ai președinților și premierilor europeni se încing de tratative, propuneri și planuri de regrupare strategică, noi ne-am găsit să pierdem vremea cu gâlcevi mărunte, cu replici de tarabă și schimburi de insulte între toți neaveniții care ocupă vremelnic fotolii pe care nu ar merita nici să fie lăsați să le șteargă, aflați într-o întrecere care a devenit caraghioasă. De țară se mai ocupă cineva? Că, în afară de Bolojan și de Hurezeanu, toți ceilalți par niște găini bete. Guvernul, Parlamentul și șefii tuturor autorităților locale au intrat în campanie electorală, Autoritatea Electorală Permanentă și Biroul Electoral Central o dau din gard în pom cu decizii aiuritoare și în timpul ăsta ne îndreptăm către o recesiune fără precedent. Bine ziceau bătrânii: „ce semănăm, aia vom culege”.
