Succesul filmului Disney, Paradise – un thriller politic în care un fost președinte este asasinat într-o comunitate pașnică – abordează teme distopice legate de supraviețuirea apocaliptică și viața într-o lume sigilată. Drama se alătură unei game tot mai largi de seriale și filme care explorează idei similare.
Jurnaliștii de la The Conversation au stat de vorbă cu șeful unei echipe de cercetători de la universitatea din Birmingham pentru a înțelege succesul acestui tip de filme.
În drama captivantă Silo de pe Apple TV, civilizația a ajuns să trăiască și să lucreze într-o instalație subterană de stocare, ca mijloc de protecție împotriva pustietății de la suprafață.
Thrillerul Leave The World Behind de pe Netflix, produs de Michelle și Barack Obama, prezintă SUA confruntându-se cu haos și tulburări după un atac cibernetic care paralizează întreaga infrastructură tehnologică a țării, ducând la scene catastrofale cu orașe în flăcări.
Tropuri similare apar în Zero Day, cu Robert De Niro în rolul unui fost președinte însărcinat să descopere cine se află în spatele unui atac cibernetic care a provocat moartea a mii de oameni.
Și apoi avem The End, un musical despre criza climatică, cu Tilda Swinton în rol principal, care explorează lumea ciudată a unei familii bogate ce trăiește adânc sub pământ, într-un buncăr luxos, la zeci de ani după ce o catastrofă de mediu a lovit planeta.
Filmele și serialele TV au reflectat adesea temerile și anxietățile vremurilor lor
Dramaturgia distopică este clar la modă în prezent, dar filmele și serialele TV au reflectat adesea temerile și anxietățile vremurilor lor. A Clockwork Orange (1971) a portretizat conflictul de clasă și violența gratuită a anilor ’70. Serialul TV Threads (1984) a exploatat frica de un atac nuclear. Ghost in the Shell (1995) s-a concentrat pe identitate într-o lume tot mai obsedată de tehnologie. Iar Children of Men (2006) a ilustrat teroarea sumbră a unei lumi fără copii.
Mai recent, The Walking Dead (din 2010) s-a concentrat pe ce înseamnă să te agăți de umanitate într-o lume nemiloasă, în timp ce Squid Game (din 2021) este o reflecție distopică asupra capitalismului, explorând circumstanțele care îi determină pe oameni disperați să participe la o competiție mortală pentru bani.
Cercetarea mea explorează aspecte culturale ale consumului, iar unul dintre interesele mele de cercetare este legat de formele de evadare din realitate, oferite în principal de filme, televiziune și jocuri video. O întrebare care apare uneori este dacă ne dorim cu adevărat distopia.
Ei bine, giganții din streaming ar putea spune că este benefică pentru afaceri. Zero Day s-a menținut în top zece pe Netflix în ultima lună, Apple a reînnoit Silo pentru încă două sezoane, iar Disney tocmai a comandat un al doilea sezon din Paradise. Al treilea și ultimul sezon din Squid Game va fi difuzat în iunie – sezoanele anterioare au doborât recorduri de descărcări și vizionări pe Netflix.
Apetit pentru filmele şi serialele distopice
Această tendință a filmelor și serialelor distopice subliniază apetitul publicului pentru acest tip de conținut, în ciuda tonului și atmosferei sale alarmant de premonitorii. Paradoxal, acest lucru pare să contrasteze puternic cu ideea că oamenii apelează la jocuri video, filme și maratoane de seriale pentru a evada din banalitatea vieții de zi cu zi și din realitățile obositoare cu care trebuie să se confrunte.
În cadrul cercetării mele alături de colegi de la Universitatea Lancaster, am explorat aceste aspecte: atunci când realitatea este perturbată într-un mod neașteptat, convingerile și presupunerile noastre despre cum ar trebui să funcționeze lumea sunt puse sub semnul întrebării.
Evadare pentru a da sens lumii
Bazându-ne pe interviuri, am analizat experiențele participanților legate de vizionarea compulsivă a serialelor TV, pe fundalul unor evenimente reale aflate în schimbare, și impactul acestor schimbări asupra capacității lor de a-și suspenda neîncrederea. Persoanele cu care am vorbit au apelat la cultură ca la o formă de evadare pentru a da sens lumii.
Evadarea, în acest caz, este mai puțin despre sentimentul de abandon și mai mult despre o căutare a speranței și regăsirea reperelor existenței noastre. Narațiunile distopice pot oferi un punct de reflecție: cum am face față dacă evenimentele apocaliptice prezentate pe ecran ar deveni reale?
Dramaturgiile TV precum Zero Day și filme precum Leave the World Behind identifică și amplifică temerile și anxietățile prezentului: inteligența artificială și „ascensiunea mașinilor”, războiul și instabilitatea globală, inegalitatea profundă, dezinformarea, ostilitatea online și amenințările cibernetice. Cu toate acestea, prin această abordare, aceste drame pot exemplifica și ceea ce ar putea fi necesar pentru a transforma sau modifica o realitate distopică, ceea ce înseamnă că, în calitate de spectatori, participăm la o formă de „distopie critică”.
Apetitul nostru pentru narațiuni distopice ar putea proveni din ideea că nu ne imaginăm niciodată pe noi înșine ca fiind subiecții unui eveniment catastrofal major. Într-o discuție despre distopie, academicienii din domeniul marketingului critic Alan Bradshaw, James Fitchett și Joel Hietanen au explorat modul în care, adesea, asociem evenimentele și imaginile distopice cu alții, nu neapărat cu noi înșine.
Acest lucru este facilitat de faptul că, de cele mai multe ori, ocupăm rolul unui observator îndepărtat, nu al unei persoane care trăiește efectiv sub impactul evenimentelor catastrofale prezentate.
Antidot pentru plictiseală
Bradshaw, Fitchett și Hietanen susțin că mare parte din existența noastră de zi cu zi constă în experiențe destul de banale și repetitive. Ca antidot la această siguranță plictisitoare, suntem atrași de versiuni extreme ale vieții și adăpostim fantezii și dorințe reprimate de distrugere și catastrofă. Așadar, ne permitem să ne complacem în dorințe și impulsuri distopice, fie și de la distanță, prin intermediul jocurilor video, filmelor, cărților și serialelor TV, din confortul canapelei noastre.
În cele din urmă, unii oameni par să găsească o anumită plăcere în a-și imagina propria ruină – ceea ce este descris drept un „puls spre moarte”, care contrazice, dar coexistă cu instinctele de autoconservare. Filosoful și teoreticianul cultural Slavoj Žižek sugerează că există persoane care obțin plăcere din narațiunile distopice, fiind fascinate de perspectiva propriei anihilări.
Totuși, prin finaluri optimiste, dramele distopice sugerează că este posibil să intervenim, să prevenim sau chiar să inversăm consecințele alarmante. Astfel, ne permitem să ne complacem în fantezii despre o nouă utopie, în încercarea de a reveni la realitatea cunoscută sau de a primi un impuls profetic spre o lume mai bună, menită să înlocuiască distopia.
În acest caz, spectatorii dramelor tensionate precum Zero Day și Paradise caută speranță și alinare și, în calitate de observatori detașați, visează la cum catastrofa și autodistrugerea pot fi puse pe pauză sau, și mai bine, evitate.
Articolul original poate fi citit AICI.
