Miliarde de pixeli sunt risipiți în toate mediile electronice pe ce spun și fac cei 11 candidați la președinție. Sunt întorși pe toate fețele, criticați și ridiculizați, ca și cum de persoana celui care va câștiga depinde traiul de zi cu zi al cetățenilor, ba chiar viitorul țării. Ei bine, nu-i așa. Cheltuim mult prea multă energie pentru o dispută interesantă, ce-i drept, dar nu esențială. România, așa cum este ea acum, funcționează ca o democrație parlamentară. Ceea ce înseamnă că Parlamentul decide ce și cum, Guvernul ales de acest Parlament pune în practică, iar Președinția arbitrează și reprezintă, adică nu decide. Așa e teoria, dar în practică?
Practic, la noi e pe persoană fizică. Așa am fost obișnuiți de la Cuza încoace. Șeful cel mare, unul recunoscut de toți, decide, taie și spânzură, ceilalți execută – unii fără crâcnire, alții bombănind sau uneltind pe la spate – dar bucuroși să scape de răspundere. Unul care s-a impus, fie că a fost șef de Parlament, rege, șef de partid sau președinte a decis totul, aproape de unul singur, de fiecare dată în ultimii aproape 200 ani. Ceaușescu, Iliescu, Năstase, Băsescu, Ponta, Dragnea nu ar fi putut să decidă singuri soarta a 22 de milioane de oameni fără legiunile slugi cărora le-a fost comod să roadă un os pe sub pulpana stăpânului.
Constantinescu a fost excepția care întărește regula autohtonă, a vrut să o facă pe democratul, să respecte Constituția și să lase puterea în mâinile parlamentarilor și a guvernelor acelor timpuri. A sfârșit prin a fi trădat de toți și mâncat de viu din chiar timpul mandatului. Iar Iohannis, nu atât leneș sau turist – cum i s-a dus buhul – ci incapabil, a delegat puterea, așa limitată cum îi era, serviciilor secrete, iar rezultatul a fost și este încă unul catastrofal. Suntem încă în această paradigmă, lăsată de ultimul președinte ales. Practic, câțiva generali fac toate jocurile de putere, decid cine și cum conduce fiecare instituție a statului. Partea bună este că, oricât de capabili ar fi unii dintre ei, nu au cum să se sustragă voinței populare. Ei sunt obligați să aleagă dintre cei pe care îi validează votul cetățenilor.
Da, pot influența votul, pot să aibă ingerințe majore cu ajutorul unei justiții slabe pe care au infiltrat-o masiv, pot avea decizia finală asupra unor persoane, dar nu pot schimba curentul general, valul majoritar. Ei înșiși, șefii serviciilor noastre secrete, sunt prea mulți și nici nu au un comportament unitar. Unii sunt în colaborare, ba chiar sub ascultare ocultă, cu omologi din Europa de Vest, deci progresiști cum ar veni, alții așteaptă comanda de la Washington, via ambasada din Băneasa, iar cei mai conservatori dintre ei încă urmăresc lumina de la Răsărit, pe vechile canale de comunicare care nu au fost închise vreodată.
Cum atribuțiile prezidențiale de la noi se înscriu în aceste coordonate – reprezentare externă, numirea șefilor de servicii secrete și a unor magistrați – este mai interesant de știut despre fiecare candidat de către cine este susținut decât ce program sau aspirații personale ar avea. De aceea, nici ei, candidații, nu s-au mai obosit să le prezinte, nici măcar formal. „Mergem cu America” sau „mergem cu Europa” este tot ce știu sau pot să spună deocamdată.
Așa că, indiferent cine va câștiga, pentru noi este mult mai important ce poate să facă viitorul președinte, nu ce declară. Poate demite premierul? Nu. Poate declanșa o criză guvernamentală care să ducă eventual la alegeri parlamentare anticipate? Ar putea forța o asemenea procedură, dar asta e atât de complicat încât nu cred că s-ar putea întâmpla decât sub presiunea unor evenimente externe excepționale. Așadar, mai important este acum ce se întâmplă în Parlament și în Guvern, ce direcție vor alege reprezentanții noștri. Că va fi către Washington sau către Bruxelles e cam tot aia. Doar către Moscova să nu fie.