Frământările sociale din ultima vreme nu sunt singulare în istoria recentă a românilor. De-a lungul ultimelor două secole, istoria a consemnat multe asemenea momente. Începând cu Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821), continuând cu Revoluția de la 1848, apoi Războiul de independență (1877), după care cele două gâlcevi mondiale (1914-1918, respectiv 1939-1945) și în sfârșit, mișcarea din 1989, toate aceste 6 valuri s-au impregnat puternic în conștiința poporului. Aceste importante evenimente, marcate aproximativ cum se cuvine în manualele de istorie, nu au însemnat decât falimentul social, politic și administrativ al ocârmuirilor care, în opinia contemporanilor, nu putea fi anihilat decât printr-o resetare generală al societății. Exact în aceeași situație ne aflăm și astăzi, când iarăși este nevoie de o rearanjare, de o schimbare structurală în ocârmuirea nației. Hoția, nepriceperea, mitomania, lenea, iubirea de alte moșii, dar și nepăsarea s-au constituit a fi în acești ultimi treizeci și cinci de ani numitorii comuni al politicianului român, al celui pus să administreze țara. Țin neapărat să înțelegeți că în sintagma „politicianul român” nu mă refer numai la păpușile de pe scenă, ci și la sforari, regizori, scenariști, adică reprezentanți ai sistemului juridic, al instituțiilor de forță și al serviciilor. Bașca dirijorii de pe alte meleaguri! Suntem așadar în proximitatea celui de-al șaptelea val, al celei de-a șaptea resetări. Ce ar însemna asta? Din start țin să precizez că acest atât de discutat curent „suveranist” nu este nici pe departe o soluție care să vină în sprijinul românilor. Suveraniștii, s-a văzut clar și limpede, sunt împinși cu sârg în fața noastră de către niște forțe străine neamului românesc care în acest mod vor să profite de uriașul val de nemulțumire ce străbate societatea. Astfel, marile puteri, vrem-nu vrem, călătoresc pe apele istoriei alături de noi, unele chiar în barca noastră, altele în siajul ei. De bună seamă că niciuna dintre aceste forțe nu este preocupată nici de nivelul nostru de trai, nici de amploarea democrației românești și nici de dulcele gust al independenței pe care orice român cu mintea la el și-l dorește din toți rărunchii. Cum matematica n-a mințit pe nimeni niciodată în ceea ce privește problemele și soluțiile, o să încerc să aplic principiile acestei științe în rezolvarea ecuației politice românești. Astfel, o problemă poate fi rezolvată numai și numai dacă este înțeleasă, dacă datele avute la îndemână sunt corecte și dacă raționamentul are logică. Așadar, ce se dă? Un mediu politic corupt, incapabil de reforme structurale, o democrație pârâtă, mai mulți dușmani externi avizi de teritorii și avantaje și un popor năucit de cap. Ce se cere? Redresarea coșmeliei, regăsirea busolei și continuarea călătoriei în siguranță. Cu siguranță în forma actuală aceste deziderate nu pot fi puse în practică. A solicita sprijin de afară, așa cum nu declară dar vor să facă suveraniștii, este echivalent cu a pune pe tavă țara, a o scoate la mezat. Cu politicienii actuali ne-am lămurit pe deplin. La fel și cu partidele care, în loc să caute oameni valoroși, sunt căutate ele de aventurieri și profitori dornici de o propășire rapidă și ilicită. Nici desființarea partidelor nu este o soluție, dictatura urcând în secunda doi pe tronul Cotroceniului. Situația pare a fi fără ieșire, dar numai în aparență. Soluția pe care o văd eu nu numai plauzibilă, fezabilă, ci și benefică, ar consta în următoarele acțiuni: 1. Formarea de către actualul Parlament al unui guvern de tehnocrați care să guverneze țara timp de șase luni. 2. Dizolvarea Parlamentului. 3. Desființarea actualelor partide și crearea mediului propice pentru înființarea altora în următoarele trei luni. Aici ar fi necesară o specificație, și anume aplicarea punctului 8 de la Timișoara, adică politicienii de vârf din trecut să nu poată face parte din noile partide. 4. Organizarea de alegeri libere la exact șase luni de la data dizolvării Parlamentului. 5. Obligativitatea noului Parlament de a elimina în alte șase luni toate anomaliile din actuala legislație cum ar fi: alegerea în două tururi a primarilor (să fie la fel ca și în cazul suprem, adică al președintelui României), limitarea la maximum două mandate pentru orice ales, comasarea Prefecturilor cu Consiliile Județene, eliminarea discriminărilor în ceea ce privește indemnizațiile plătite de către stat (aici intră și pensiile speciale), întoarcerea în cazărmi a acoperiților, introducerea răspunderii profesionale pentru magistrați, membri ai guvernului, parlamentari, directori de instituții ș.a.m.d., reorganizarea teritorială prin cumularea de sate în comune de minim 5.000 de locuitori, dar și prin reducerea numărului de județe. Am enumerat doar câteva din necesitățile ardente ale nației, necesități care se pare că se văd numai de la firul ierbii, de sus, nu! Atunci când acestea se vor înfăptui, atunci și numai atunci, valul al șaptelea se va sparge ușor, se va potoli și nu se va declanșa nicicum un tsunami distrugător. Până atunci, orice se poate întâmpla…
