Pe măsură ce mitul salvatorului național s-a destrămat, fiindu-i scoase la iveală goliciunea de conținut și legăturile subterane cu marii artizani ai manipulării maselor, dar și odată cu încheierea intervenției brutale a autorităților statului în procesul alegerilor, impresia generală este că lupta s-a încheiat. Revenim de la marele conflict ideologic mondial, în care aveam impresia că participăm, la balta noastră, murdară și populată cu broscoi insignifianți.
De la conservatori versus progresiști și suveraniști versus globaliști – atenție, nu toți conservatorii sunt suveraniști și nici toți progresiștii nu sunt globaliști, ci doar aliați temporar – ne întoarcem la luptele locale, între boiernași de-ai locului uniți temporar în grupări care vor fiecare să pună un vodă de-al lor. Unii merg cu plocoane la pașa europeană, alții se închină direct sultanului de peste ocean, fiecare grupare sperând că „al lor” va ieși victorios.
Cum pașalâcul european se află în răzmeriță, iar sultanul american nu are putere destulă pentru a-l aduce sub ascultare, nu se văd semne apropiate de împăcare. Ceea ce duce în derizoriu tot ceea ce fac sau spun candidații noștri la funcția supremă în stat. Oricare dintre ei va câștiga va fi nevoit să continue politica duală și se strecoare șerpește printre stăpâni, fiindcă – deocamdată – traseele rămân aceleași: banii vin de la Bruxelles, iar lumina de la Washington.
Biroul Electoral Central (BEC) avea, până ieri dimineață, opt candidați admiși și opt respinși. Urmează contestațiile la Curtea Constituțională a României (CCR), care trebuie soluționate până cel mai târziu miercuri 19 martie seara, astfel încât vom avea lista definitivă abia joi dimineața. Comentarii ar merita doar respingerile celor aflați sub suspiciunea de a fi susținuți și manevrați de servicii ale altor state (Georgescu și Șoșoacă), dar observațiile sunt lipsite de relevanță atâta vreme cât a devenit evident că legislația noastră este lacunară, că instituțiile statului sunt preș la ușa puterii politice și că apărarea noastră informativă este extrem de precară.
În loc să ne apere de imixtiunile externe, serviciile noastre se luptă în candidați. Dacă Georgescu părea să fie susținut de grupări obscure din Armată, nici cei aflați încă în cursă nu sunt scutiți de bănuiala de a fi susținuți de grupări la fel de obscure din Serviciul de Informații Externe (SIE), Serviciul Român de Informații (SRI) sau din Serviciul de Pază și Protecție (SPP). Nu are importanță dacă bănuielile sunt fondate sau nu ci, mult mai grav, că aceste acuzații, care inundă mediile publice de informare și rețelele sociale, ilustrează prăbușirea încrederii populare în capacitățile noastre de apărare și în onestitatea instituțiilor de forță.
Individualismul exacerbat, creat de noul tip de societate cu mediile ei de informare cu tot, a dus la abrutizare, lipsă de coeziune socială, dezinteres și indolență civică. La mitingul suveraniștilor au fost câteva mii, la cel al progresiștilor – cam tot atâția. În spatele ecranelor tv și al tastaturilor sunt însă milioane și cu toții sunt extrem de vehemenți. Ce înseamnă asta? Ipocrizie și mimetism. Toți flutură steagurile tricolore, invocă interesul național, democrația și dreptul la exprimare liberă. Ce fac practic pentru asta? Nimic.
Cu ce am rămas? Cu primarul capitalei, Nicușor Dan, un tip onest, dar abulic din punct de vedere politic și tabula rasa în materia relațiilor internaționale, cu Ponta, un oportunist sagace pe care presa din mincinos notoriu nu l-a scos în anii săi de premier, cu Antonescu, un fel de gargaragiu căruia nu-i pot fi uitate puciul din vara anului 2012, când împreună cu Victor Ponta a decapitat unele din cele mai importante instituții, și cu Simion, o marionetă care a compromis total suveranismul românesc. Pe câți dintre cetățeni poate reprezenta oricare dintre ei? Pe foarte puțini.
