Mit între statistici și realitate – Ciprian MITOCEANU, scriitor

Sfârșitul de an a venit cu vești proaste, dar care au cam fost trecute cu vederea de mass media, cât și de cei care urmează a fi direct afectați de deciziile celor de la butoane. Nu întâmplător adoptarea unor măsuri cât se poate de nepopulare a fost făcut în ultimele zile din an, când românul era mai preocupat de oala cu sarmale decât de mânăriile politicienilor. O să fie greu, chiar și guvernanții au admis asta, dar ne roagă să ne concentrăm pe jumătatea plină a paharului. Pentru că, așa cum ne-am obișnuit, există și jumătatea plină.
Cică România este una dintre cele mai sigure țări din Europa, poate și din lume, conform cu nu știu ce analiză, bazată pe raportul MAI. Hai să ne concentrăm pe asta și să ne bucurăm că sacrificiile nu sunt în zadar. Plătim mai mult la stat fără să primim nimic, libertățile ne sunt îngrădite cu fiecare zi ce trece, iar politicienii siluiesc legea după propriul lor interes. Cam ca pe vremea lui Ceaușescu, când nu știam dacă dârdâim de frig sau de foame, dar eram suverani și nu aveam datorii. Există ceva bun în orice mizerie, nu-i așa?
România, printre cele mai sigure țări din lume… Dacă nu aș trăi pe aici, mai că aș crede. Doar că, atunci când vestea era „viralizată” de guvernanți, gândul m-a dus la anumite incidente din Centrul Vechi. Acolo unde Poliția consideră că e firesc să-ți iei bătaie dacă nu ești acasă, în pat, la o anumită oră. M-am gândit și la descreierații de la secția 16, care au snopit în bătaie și umilit doi tineri doar pentru că puteau, vorba sloganului electoral. La melteanul care s-a dat în stambă la Poiana Brașov pentru că i s-a atras atenția că există coadă. Și la crima din fața mănăstirii m-am gândit, la violența din trafic și îmi dau seama că sunt cam nerecunoscător și ignorant de felul meu pentru că nu-s în stare să văd cât de sigură e țara asta. O țară în care, dacă apelezi la Poliție pentru că cineva îți sună insistent la ușă în miez de noapte, Garcea de la dispecerat îți sugerează să suni rudele de la țară, să vezi care s-a apucat de efectuat vizite surpriză – am mai scris despre asta și nu doar odată. E foarte sigură țara în care oficialii Poliției insinuează că victima e mai vinovată decât făptașul și ceea ce i s-a întâmplat nu e infracțiune, ci lecție de viață.
De ce am ajuns în topul siguranței când e evident că nu avem ce căuta acolo? Una dintre explicații ține de practicile Poliției române de a liniști pe toată lumea cu amenzi și dosare. E cunoscut că, atunci când sunt chemați să aplaneze un conflict, polițiștii „premiază” pe toți cei implicați, inclusiv martori. Dacă ești la curent cu această practică preferi să ții evenimentul pentru tine. Mai bine bătut moderat decât și bătut, și amendat, eventual cu dosar penal. Românului îi sare țandăra din orice și când îl apucă năbădăile apelează la înțelepciunea populară, respectiv ciomagul strămoșesc.
Un capitol aparte îl reprezintă violența domestică. Poliția nu se bagă pe considerente de genul „așa-i trebuie dacă s-a măritat cu nebunul; nu știa că e bețiv înainte să se încurce cu el?” În multe cazuri se trece de la ciomag la topor, iar asta se întâmplă în cea mai sigură țară din lume.
O altă practică bună pentru statistici ține de intimidarea victimei, de tracasarea acesteia. Pentru că Poliția română e mai interesată să prezinte bilanțuri pozitive la final de an, nu să rezolve dosare – apropo, analiza de mai sus se bazează pe raportul MAI, deci… Cei care au fost călcați de hoți știu prea bine cum e analizat cazul. Trebuie să demonstrezi că ai luat toate măsurile ca incidentul să nu aibă loc și doar dacă ai noroc cu carul scapi de amendă (sau doar cu amendă).
Pe de-o parte, România este prezentată ca fiind una dintre cele mai sigure țări din lume, iar pe de altă parte, realitatea de zi cu zi ne arată altceva – o țară în care dreptatea și siguranța sunt doar niște iluzii în spatele statisticilor cosmetizate. Politicienii își fac jocurile, instituțiile își ascund incompetența prin rapoarte false, iar cetățeanul de rând rămâne prins în mijlocul unui haos de violență, nepăsare și frică. Într-o astfel de „siguranță”, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: cât mai putem îndura până când vom spune „ajunge”? Sau poate că, până atunci, vom învăța să ne apărăm singuri, căci statul pare să fie prea ocupat să ne explice cât de bine o ducem.