Demonizarea adversarului – Dumitru MONACU, scriitor

Toată suflarea României se minunează astăzi de amploarea și dimensiunea urii, a prăpastiei dintre români, generate de partizanatele politice. Ne întrebăm adeseori de unde atâta furie, intoleranță și îndârjire la un popor care își datorează existența tocmai faptului că a fost ascultător, maleabil și înțelegător cu cei mulți din jur care și-l doreau integrat, asimilat și supus. Toată lumea este de accord că patimile politice sunt principala cauză a dezbinării românilor, dar foarte puțini sunt cei care le consideră efecte și nu cauze. În urmă cu câteva zile ne-a părăsit un îndrăgit actor, Mircea Diaconu. În semn de omagiu pentru talentul și munca sa pe tărâmul artistic, i-am dedicat pe o rețea de socializare (așa cum am mai făcut-o și în alte cazuri la dispariția unor mari personalități), un catren, mai exact un fel de madrigal (poezie lirică scurtă cu conținut idilic sau galant, cf. DEX). „Mere roșii, oare cine/ Pe peliculă va ține/ Dacă tu, de astăzi ai/ Buletin de … rai?”. Mare mi-a fost mirarea atunci când, la comentarii, pe lângă strămoșeștile vorbe de „Dumnezeu să-l ierte!” au apărut și vorbe de ocară din partea unora, vorbe care, bineînțeles, aveau ca suport activitatea politică a dispărutului. Am șters o parte dintre comentarii pentru că, din punct de vedere creștinesc, despre morți, numai de bine! Am încercat să găsesc o explicație pentru această meteahnă a românilor de a-și demoniza adversarii și, trecând prin oarece neguri ale istoriei, m-am înglodat în comunism, întrucât acolo, în acel sistem conceput și pus în practică de frații (vitregi, evident!) de la Moscova, am găsit ceea ce căutam. Unul dintre principalii piloni ai propagandei bolșevice era așadar, demonizarea adversarilor. Pe acest fond, se puteau dezvolta cum și unde doreau, fără ca mulțimea să realizeze diabolicele atacuri asupra celor ce le stăteau în cale comisarilor poporului. Curentul acesta de demonizare a prins niște rădăcini atât de solide în pământulnostru românesc, încât orice încercare de desțelenire deocamdată este sortită eșecului. Să nu uităm politicile comuniste de ștergere din istorie a „reacționarilor” care alegeau calea pribegiei. Indiferent ce notorietate aveau în domeniul lor de activitate, după ce fugeau erau, din secunda unu, eliminați din spațiul public. Ba mai mult, securiștii lansau zvonuri defăimătoare care, pasămite, ar fi avut legătură cu dispariția lor. În minte îmi vine acum minciuna servită românilor care la mijlocul anilor 70 se mirau de ce nu mai apare Mihaela Mihai la radio sau TV. Deși plecase la Paris în virtutea unui contract, securiștii au lansat pe piață un scenariu abject care o făcea pe îndrăgita cântăreață zoofilă și drept urmare fusese închisă. Unde? La pușcăria Botoșani! Și ca zvonul să fie credibil, puseseră pe post de zvoneri și răspândaci câteva paiațe care susțineau cu mult elan că au ei pe cineva acolo, la Botoșani și au văzut-o în carne și oase! Apoi, în același context, au fost demonizați o sumedenie de scriitori, muzicieni, cercetători sau sportivi care, sătui de minciunile și ororile unui sistem greșit, luaseră calea Occidentului, acolo unde, s-a văzut, au performat în domeniile lor de activitate. Așadar, ura de clasă (da, chiar așa se numește în ideologia comunistă acest concept) reprezintă vârful de lance care înțeapă (și) azi, nația română. Ba mai mult, astăzi parcă s-a amplificat acest fenomen, întrucât indiferent de ce parte a baricadei ești, cel de pe partea cealaltă te va urî și te va demoniza. În acest sens vă readuc în memorie modul în care opinia publică de culoare politică anticomunistă i-a terfelit pe doi corifei ai scrisului românesc, Mihail Sadoveanu și Adrian Păunescu. Da, cei doi, ca oameni, au fost niște profitori lingușitori, niște lingăi sau lichele! Dar eu, noi, nu am fi auzit în vecii vecilor de numele lor dacă pe plan artistic aceștia nu realizau atâtea și atâtea capodopere. Un exemplu de toleranță și înțelepciune în acest sens vine din țara lui Baudelaire, acolo unde, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea cetățenilor puteau fi numiți, într-o formă sau alta, colaboraționiști. Dând dovadă așadar de realism, tact, viziune și rațiune, în biografia oricărei personalități contemporane războiului, s-au enumerat toate realizările, meritele, operele, iar la final, pe ultimul rând o propoziție făcea lumină deplină: „În timpul războiului a colaborat cu regimul nazist.” Eleganță, nu? Asta ca să folosesc unul dintre cuvintele des uzitate (alături de „poporul român”) de către un individ care a reușit să împartă România în două. Cum? Bineînțeles, a folosit și el același clișeu ca și cei de pe partea opusă: demonizarea adversarului!