După demiterea lui Ludovic Dauș din funcția de director al Teatrului, la Chișinău sosește directorul financiar al Ministerului (sau „directorul contabilității”, cum i se spunea în epocă), sosire care generează diverse zvonuri legate de existența unor nereguli la teatru.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Zvonul e dezmințit repede, căci, după verificarea gestiunii, chiar directorul contabilității consemnează în procesul-verbal „acurateța și buna gospodărie cu care d. Ludovic Dauș a mânuit fondurile Teatrului”.
„Cum se vede – concluziona „Lumea” (nr. 2318, din 19 mai 1926) – nu numai că la Teatrul Național din Chișinău nu poate fi vorba de vre-o fraudă, ci s’a dovedit că fostul Director pe lângă meritele din conducerea artistică a fost și un precaut gospodar”.
În august, „Rampa” anunța, în numărul 2632, că și George Topîrceanu a demisionat (6 august 1926), iar director a fost numit actorul Ioan Livescu.
Viața s-ar fi scurs mai departe: a teatrului – tumultos, a lui Ludovic Dauș – liniștit, dacă un alt incident nu s-ar fi produs nu la teatru, nu în culise, ci în stradă. Iată versiunea lui Ludovic Dauș:
„Dăunăzi mergând la cinematograf cu soția mea, unul din izgoniţi (era vorba de actorii excluși din teatru de consiliul de disciplină, măsură aprobată de Dauș și menținută de Topîrceanu și Livescu – A.S.) îmi barează intrarea. ÎI dau la o parte trec şi-l aud apostrofându-mă. Mă’ntorc, îl văd ridicând bastonul. Caut să-l împiedic, el tabără. Atunci în legitimă apărare, nu ştiu cine ar fi avut puterea mea de stăpânire. Ţin revolverul în mână, apărându-mă cu crosa lui. La o lovitură a mea, piedica sare. Noroc că ţineam arma cu ţeava în sus, aşa încât glonţul se perdu în aer. Imediat încetez să mă mai apăr ca să pun arma în buzunar, şi asta se cheamă că am împuşcat un actor” („Dimineaţa”, nr. 7125, 28 septembrie 1926).
Într-o altă versiune: „Luni seara la orele 9, d. Anghelescu, artist concediat de fosta direcţie a Teatrului National din Chişinău, a fost pălmuit de d. Ludovic Dauș, fost senator şi fost director al Teatrului Naţional din Chişinău.
- Anghelescu a răspuns printr-o lovitură de baston.
- Dauș a scos atunci revolverul și a tras un glonte nimerind pe actor în tâmpla dreaptă. Victima a fost dusă la spital” („Adevărul”, nr. 13118, 22 septembrie 1926, p. 8).
Externându-se, artistul Anghelescu intentează un proces. Iar dosarul procesului e plimbat o perioadă de la „Ana la Caiafa”: procesul a fost inițiat la Tribunal; de la Tribunal e trimis la Judecătoria Ocolului I urban; avocatul actorului Anghelescu insistă ca judecata să se facă la Curtea cu jurați; în final, după deliberări de două ore, procesul e amânat pentru „a judeca chestiunea” („Lupta”, nr. 1463, 17 octombrie 1926).
Pe 10 noiembrie, la Judecătoria Ocolului I urban se constată existența a două reclamații: una – a actorului Anghelescu contra lui Ludovic Dauș și alta – a fostului director Dauș contra actorului Anghelescu („Universul”, nr. 263, 12 noiembrie 1926). Judecata se amână din nou.
În 1928, procesul încă nu se încheiase: unul dintre pârâți era citat prin „Monitorul Oficial”:
„D. Leonida Anghelescu, fost artist la Teatrul Național din Chișinău, iar acum cu domiciliul necunoscut, este citat ca în ziua de 7 Mai 1928, ora 9 dimineața, să se prezinte la acest tribunal ca apelant în proces pentru lovire cu Ludovic Dauș, la neurmare se va judecă în lipsă conform legii” („Monitorul Oficial”, Partea 1, nr. 54, 8 martie 1928).
Ca în povești, și în realitate lucrurile s-au încheiat, probabil, cu un final fericit: și actorul Anghelescu, și senatorul Ludovic Dauș și-au continuat activitatea, fiecare pe domeniul său.
Concluzia, pe care o făcea „Rampa” cu referire, desigur, la acele timpuri și, concret, la Teatrul din Chișinău, e valabilă, credem, și azi, și nu doar pentru teatru:
„Se pare că intrigile de culise şi bisericuțele politice au întins prea mult coarda la Chişinău. S’a uitat acolo că mai presus de politică şi regionalism, teatrul trebue să împlinească o operă culturală a cărei stânjenire e o crimă” („Rampa”, nr. 2678, 29 septembrie 1926).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”