Având în vedere că finala prezidențială din 2000 e pe cale să se repete, deși cu alți protagoniști, tot mai mulți români și-au amintit de Vadim. Dacă mai trăia Vadim… Dacă mai trăia Vadim sigur ajungea președinte… Președinte mă îndoiesc că mai ajungea, dar în mod sigur ar fi prins finala pentru a-l scoate pe Ciolacu președinte. Cum faci mare un caracter mic? Prin puterea comparației. Mare parte din publicitatea asta pentru Tribun se bazează mai ales pe celebra scenetă pretins umoristică în care Vadim își joacă propriul rol, iar Florin Zamfirescu pe cel al chelnerului ungur. Spun pretins umoristică deoarece sceneta respectivă are o mare hibă, una hidoasă rău de tot.
Era de râs dacă cineva îl satiriza pe Vadim, imitându-i gesturile și comportamentul. Da, domnule, uite ce mișto l-a caricaturizat pe Tribun. Însă Vadim și-a jucat singur rolul, ceea ce duce discuția la un alt nivel, iar aprecierea de care se bucură la atâția ani de când nu mai e printre noi spune multe despre educația românilor. Ne place sau nu, avem nevoie de educație pentru toleranță, pentru conștientizarea limitelor pe care le avem în gândire și acțiune, pentru reglarea sentimentului de superioritate și „știu eu mai bine”. Un prieten maghiar mi-a mărturisit că el personal a întâmpinat probleme pe linie de naționalitate după ce s-a mutat la București. Deloc întâmplător, cele mai multe au fost furnizate de moldoveni și olteni. În Ardeal nu a avut probleme; a trăit într-o comunitate mixtă unde oamenii erau mai întâi de toate oameni, nu unguri, sași, secui sau români, dar asta e cam greu de priceput pentru românașul verde, care s-a format uman și intelectual într-un cătun ca vai de lume și pentru care ungurii și alții de teapa lor au fost zugrăviți în cele mai îngrozitoare culori chiar de către propaganda partidului unic. Nu e nimic nou sub soare; în vechime partidul ne apăra atât de pericolele din exterior – imperialiștii – cât și de primejdiile din țară, reprezentate de minoritățile conlocuitoare, mai ales maghiarii.
Prin urmare, faptul că sceneta cu Vadim mai are încă fani – fani adevărați, nu troli specializați în „eram mai săraci, dar mai fericiți” – ar cam trebui să ne îngrozească, nu să ne amuze, să ne dea sentimentul acela de satisfacție cretinoidă pe care doar indivizii cu carențe educaționale îl pot încerca. Bine i-a mai spus-o, dom’le, Vadim la ungur… Care ungur? Florin Zamfirescu!? Mda, cam acolo s-a ajuns; românii verzi nu mai fac diferența între ficțiune și realitate, între personaj și interpret. Și ce mare bucurie patriotică bubuie în unii când îl aud pe „ungur” cântând „Noi suntem români”. Despre satisfacția bovină de pe chipul Tribunului când se întâmpla „minunea” ce să vă mai spun? Rar ceva atât de îngrețoșător, pentru că, repet, nu era cineva care-l portretiza pe Vadim, ci chiar țăcănitul în persoană. Acel Vadim care a făcut un circ monstru când Băsescu a condamnat comunismul. Un act formal, desigur, doar nu crede cineva că Petrov a fost sincer când a făcut-o; avea și omul nevoie să-și facă imagine, dar Tribunul s-a simțit tare deranjat și a reacționat în maniera care l-a consacrat. Ce de urlete, ce spume la gură a făcut Tribunul… Cum să condamni comunismul?! Și românașii verzi nu s-au simțit deranjați de comunismul individului, ba dimpotrivă. L-au votat senator de patru ori, l-au băgat în finala pentru prezidențiale din 2000, ba l-au trimis și în Parlamentul Europei. Apreciere de apreciere, cum s-ar spune.
Dorul de Vadim are legătură cu revigorarea naționalismului de sorginte comunistă. Nostalgicii își puseseră speranțele în Tribun, dar dacă acesta s-a dus după Ceaușescu în loc să-i continue opera… E scris în sângele românilor să tânjească după trecut în loc să privească spre viitor. Iar dorul de Vadim nu are nimic sănătos în el.
