Printre zecile sau sutele de prevederi legislative care frizează absurdul, legea finanțării partidelor politice ocupă fără niciun dubiu un loc fruntaș. Astfel, printr-o aberantă Lege 334 se prevede ca partidele să fie finanțate anual, cu o sumă totală de 0,04 la sută din PIB. Bine, legea prevede ca suma totală să fie între 0,01 și 0,04, dar credeți că s-a mers vreodată pe limita minimă? Nici pomeneală! La maxim, că prostimea plătește. Dacă e să ne raportăm la anul 2023, șase partide au păpat în total 227 milioane lei, adică aproximativ 45 milioane euro. Unde s-au dus banii? Conform legii, destinațiile acestor sume sunt diverse, începând cu cheltuielile materiale pentru întreținerea și funcționarea sediilor și terminând cu cele pentru taxe de timbru, penalități și altele. Dintre toate aceste destinații, cea prevăzută la litera c) din lege, înfulecă peste 50 la sută din sumele totale. Așadar, cheltuielile pentru presă și propagandă sunt în pole position, când normal ar fi să fie cu totul altele. De ce se întâmplă asta? Foarte simplu: o anumită parte a presei (o, ce expresie învechită!) este plătită precum târfa de pe centură pentru a zugrăvi și tapeta frumos casele de toleranță numite partide. Sau, ca să mă exprim mai pe înțelesul tuturor, șmecherii de politruci au prevăzut prin lege ca anumite publicații să ne mintă cu sârg tocmai pe noi cei care le dăm banii. Nu-i așa că e foarte ingenioasă și perfidă această găselniță? Așadar, nu e de ajuns că de peste trei decenii ne jecmănesc, ne fură ca-n codru pe toate canalele și căile, acum trebuie să cotizăm și pentru minciunile, deformările de realitate și cosmetizarea prostiilor lor. Exact ca-n filmele cu proști în care regizorul și scenaristul, recte partidele, manipulează niște actori chiauni care habar nu au de unde răsare soarele și câte urechi au pe țeastă și, în plus, în loc să fie ei plătiți, li se ia fiecăruia după cât se poate, câte un sfanț din buzunar. Bineînțeles că în ecuația asta urât mirositoare, acei așa-ziși formatori de opinie care apar seară de seară pe sticlă sau semnează materiale ideologice nu sunt altceva decât târfele care prestează pentru cei care plătesc. Niște târfe de lux abonate la milioane de euro care nu fac altceva decât să proslăvească partidele de la putere care dețin cheia de la vistieria țării. Acest fenomen de prostituție nu se manifestă numai la nivel central, ci, respectând proporțiile, fiecare județ are târfulițele lui în presă care, din poziția genunchi prestează cu sârg la baronii locali. Bineînțeles că și la noi la Botoșani avem exemple clare de presă obedientă care se prostituează de zor, dar sumele aici, în locul unde se agață harta în cui, e limpede, nu sunt de ordinul milioanelor și nici chiar al sutelor de mii. Aici, cu o angajare a nevestei sau amantei într-un post călduț și bine plătit, cu un contract de consultanță pe teme hai să le zic jurnalistice, pe o bancnotă albastră strecurată mișelește în buzunar, pe un os de ros servit la un restaurant sau pe alte asemenea mizilicuri se obține de către „investitor” un orgasm pentru care, în alte condiții, ar fi trebuit să consume mult mai mulți bani, timp și nervi. Din fericire, în fiecare județ al țării se mai găsește câte un grup de jurnaliști care nu-și ridică poalele în cap de cum politrucii umblă la buzunar. Aproape pe cale de dispariție, acești jurnaliști luptă din răsputeri să disloce minciuna din zidul ctitorit cu banii noștri. Iată de ce părerile unora dintre noi precum că presa minte ar trebui să fie exprimate în cunoștință de cauză și nu așa, la modul general. Da, „o anumită parte a presei” (iar mi-am amintit de Iliescu, uf!) cultivă minciuna și deformarea realității în orice propoziție emanată dar nu uitați că această … prestare o plătim noi. Mergând mai departe pe acest raționament, putem afirma că de fapt, noi și numai noi, ne mințim. Este exact ca în bancul acela cu Rașela care îi spune lui Ițic că băiatul lor este conceput în afara căsătoriei cu un tânăr student care a stat o vreme la ei în gazdă. Realist, Ițic pune punctul pe i: „Acela era un băiat frumos. Nu a mers cu tine decât dacă l-ai plătit.” „Da” – recunoaște Rașela. „Și cu ai cui bani”? „Cu banii tăi!” „Păi, vezi? – triumfă Ițic. Dacă banii sunt ai mei, înseamnă că al meu este și copilul!” Cam așa am pățit-o și noi. Am plătit și plătim în continuare ca să fim mințiți când de fapt, promotorul denaturării adevărului nu este altul decât mediul politic. Cu o perfidie și un cinism greu de apreciat, politicienii și-au bătut joc dintr-o lovitură, și de presă și de beneficiarii ei adică cetățenii. Cum s-ar spune au împușcat doi iepuri dintr-o dată. Nu pot încheia aceste rânduri fără a-mi duce raționamentul la capăt. Independent de târfele din presă, de sexoșii din partide, se poate spune clar și fără echivoc că noi ne amăgim, noi singuri ne înglodăm în minciuni (din moment ce plătim pentru asta) și nicidecum partea din mass media vulgară și avidă după bani.
