Gheorghe Eminovici – scrie G. Călinescu într-un articol, care anunța apariția studiului „Viața lui Mihai Eminescu” – „nu putea avea pe acele vremuri faţă de femeie afară de respect, cine ştie ce gingăşii. (…) Cultivat la Biblie şi la tradiţie, Gh. Eminovici vedea în femeie un tovarăş inferior şi util, ursit să procreeze şi să îngrijească de gospodărie şi care, exclusă de la orice viaţă spirituală, n-avea nevoie de învăţătură. În răgazurile pe care i le lăsau treburile grele de la câmp, el făcea amoruri fructuoase, transformând pe căminăreasă într-o eternă cloşcă cu pui, închisă în casă, într-o vreme, aproape în fiece an, nouă luni din douăsprezece.”
„Pe lângă un bărbat așa de întărîtat în ideile lui și cu atîta violență autoritar, femeia nu putea fi decît o ființă supusă și blîndă, mîngîindu-se cu copii și îngenunchind pe la icoane” (G. Călinescu, „Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu”// „Viața Romînească”, nr. 9-10, 1931, p. 258).
Cum și-a construit G.Călinescu această viziune asupra familiei Eminovici și pe ce mărturii se va fi bazat?
„…caracter ferm, nelingușitor – îl caracteriza Matei pe Gheorghe Eminovici –, rezolva imediat cestiunea”. Să se fi dedus din aceste câteva trăsături că Gheorghe Eminovici era un om dur? La acestea s-ar fi adăugat confesiunea lui Eminescu dintr-o scrisoare, neexpediată, către Samson Bodnărescu:
„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de familie grea (şapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deşertăciune atât de mare încât ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. (…)
O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân, şi întristarea mea cea mare este că eu ajut de-a [o-]ngreuia prin nefolositoarea mea esistenţă”.
De aici și până la un profil al lui Gheorghe Eminovici, așa cum l-a construit însă G. Călinescu și cum s-a impus, prin autoritatea criticului, în memoria colectivă este mult, căci puținele amintiri despre căminar cu privire la modul său de a fi îl arată totuși de o altă manieră în relația cu lumea și cu Raluca.
Să apelăm la alte câteva mărturii din epocă.
Un prim portret al căminarului, în contrast cu cel al Ralucăi (pe acest contrast subliniat și în alte relatări s-a construit, credem, viziunea călinesciană), apare în 1903, într-un articol publicat în „Tribuna” (nr. 46, 9 martie 1903, p. 182): „Mai trebueşte amintit apoi faptul, că poetul se trăgea din părinţi fruntaşi, oameni cu stare bună şi cu mare trecere în sat. Tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, un bărbat energic, foarte harnic şi inteligent, care reuşise prin muncă şi prin chiverniseală să devină din administrator de moşie proprietar, trăise tot la ţeară, între Români, şi dragostea lui de moşie şi de neam a trecut moştenire fiiului său Mihail. Având la casa boerească a tatălui său toate înlesnirile vieţii şi o educaţie îngrijită de aproape de observaţia severă a tatălui şi de iubirea duioasă a mamei, pare a fi fost un suflet blând şi sentimental, diametral opus firei aspre a Căminarului Gheorghe, – poetul s’a bucurat de o copilărie neturburată de griji şi de suferinţi”.
- Petrașcu, care îl și cunoscuse, probabil, scria: „Tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, era un bătrăn viu şi hazliu, ocupăndu-se cu cultivarea pamentului, ear mama lui (…) era o femee simplă şi blândă” (N. Petrașcu, „Mihail Eminescu. Studiu critic. Viața lui” // „Convorbiri Literare”, nr. 11-12, 1 martie 1892, p. 1041).
Sofia Ștefanovici, care îi cunoscuse pe ambii părinți – după cum relatează – în drumurile lor comune de la Botoșani spre Cernăuți îi prezintă astfel:
„Destul că Raluca era o fire blândă şi supusa. Dar şi soţul ei îi purta toată cinstea, îşi ziceau, unul altuia, soro şi frate; şi domniaei şi domnialui. Modă turcească!” (Amintiri eminesciene //„Glasul Bucovinei”, nr. 3756, 1 aprilie 1932, p. 2).
Reținem și din Memoriul lui Matei Eminescu asupra familiei, care scria despre Raluca: „…în adevăr foarte evlavioasă și harnică. Nu stă, cum nu stă apa care curge. Sarcastică ca și tata, dacă nu cumva de la el s-o fi învățat, sau el de la ea. Avea pretenții de noblețe față de tata, zicând că Iurăceștii, străbunii ei, au fost boieri de I-a ordine. Tata n-o contrazicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donțu decât Iurăceștii”.
Gheorghe Eminovici pare să fi fost mai curând mândru de soția sa. Și, în mod sigur, nu se referea doar la prețul plătit pentru portretul Ralucăi, făcut de Anton Zegri la Dumbrăveni, atunci când le spunea copiilor săi „că a reuşit mai bine mama lor pentru 30 de galbeni, decât Balş şi Baluşoaia cari plătise pictorului 150 de galbeni”.
Chiar și din aceste puține relatări nu am putea deduce nici violența autoritară a lui Gheorghe Eminovici, și nici supușenia Ralucăi, care s-ar fi mângâiat doar „cu copiii și îngenunchind pe la icoane”.
P.S. Vă invităm să accesați codul QR de pe grafica lui Spiru Vergulescu, care însoțește textul. Animația a fost realizată în cadrul proiectului „Tabloul povestește”, proiect finanțat prin AFCN, cofinanțat de C.J. Botoșani, beneficiar – Memorialul Ipotești.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”