Anul ăsta, cu cele cinci runde de alegeri, a devenit anul celor mai mari minciuni în comunicarea publică de după Revoluție. Deficitul țării este copleșitor pentru economie, inflația este printre cele mai mari din Uniunea Europeană, iar datoria publică înregistrează recorduri. De ce nu spun politicienii adevărul? Pe care îl cunosc foarte bine, fiindcă instituțiile abilitate îi informează corect și la timp. Fiindcă măsurile care se impun pentru redresare sunt extrem de nepopulare. Ce au dat cu o mână trebuie să ia înapoi cu două și asta foarte curând. Așa a fost și în 2008 și 2009, când ne-au mințit spunându-ne că România nu este afectată de criza mondială. Însă în 2010 a venit decontul. Așa va fi și în 2025.
Consiliul Fiscal estimează că vom încheia anul cu un deficit de 8%, Comisia Europeană ne creditează cu 7%, în timp ce Guvernul minte fățiș și spune că va fi sub aceste cifre, deși are toate datele reale la îndemână. Datoria publică a trecut de jumătate din valoarea a ceea ce producem. La inflație am preluat conducerea în clasamentul european, cu 5,8% (față de media europeană, de 2,6%). Veniturile sunt în creștere, dar mult mai puțin decât erau estimate. Pe de altă parte, potrivit datelor oficiale, evaziunea fiscală trece de 10%, iar neîncasarea la TVA este de șapte ori mai mare decât media UE. Risipa bugetară este la apogeu. Doar jumătate din cei 1,3 milioane de angajaţi la stat muncesc în Sănătate, Educație și Armată. Restul, în administrație. Cu ce salarii și cu ce rezultate? Știm cu toții.
În 2008, după prăbușirea financiară dramatică din Statele Unite, care s-a răspândit cu repeziciune în toată lumea, politicienii noștri se întreceau în a ne liniști, Isărescu spunea că băncile române sunt solide și să investim fără grijă, Parlamentul vota cu entuziasm creșterea lefurilor în învățământ cu 50% (legea nu a putut fi aplicată, n. r.), iar guvernul de atunci se întrecea în promisiuni. Era an electoral. În anul imediat următor, guvernul care a urmat alegerilor nu a avut încotro și a repetat „curba de sacrificiu” din anii 30 ai secolului trecut, respectiv tăieri masive de salarii și înghețarea tuturor investițiilor, aruncând România într-o austeritate neanunțată și nemeritată. Acum suntem într-o situație asemănătoare.
Cu diferența că politicienii de acum par mai puțin responsabili decât cei din 1933. Mult mai slab pregătiți profesional, mult mai puțin asumați și preocupați aproape exclusiv cu salvarea pieilor proprii sau cu prezervarea puterii. Începând cu chiar șeful statului. După eșecul lamentabil al încercărilor sale de a se strecura în structurile de putere europene și atlantice, n-a găsit alt refugiu decât listele PNL pentru Senat. Dincolo de eventuale calcule politice – ba ca să tragă lista partidului în chip de locomotivă, ba ca să-i facă paravan bietului Ciucă – cea mai la îndemână explicație pentru acest gest penibil pare mai degrabă dobândirea imunității parlamentare. PDL a plătit prețul pentru austeritatea impusă și pentru abuzurile președintelui de atunci, liderul său indirect, prin dispariție. PNL nu este departe de a urma același traseu.
Între timp, s-a ales Comisia Europeană (Guvernul Europei), ca expresie a curentului ultra-progresist care domină pe coridoarele de la Bruxelles. Criteriile definitorii au fost egalitatea de gen, reprezentarea teritorială și adeziunea la preceptele eco-marxiste. Nici urmă de competențe, nu le-a pus nimeni în discuție. Toți candidații români la președinție sunt conservatori și, măcar pentru a cerși simpatia locală, nici nu aveau cum să fie altfel ca reprezentanți ai unui popor covârșitor religios și tradiționalist. Cum se vor înțelege cu liderii UE? Ca și până acum: „zicem ca ei și facem ca noi”. Consecințele se văd deja în Ungaria, Grecia sau Italia, care se pregătesc de recesiune. Cam într-acolo ne îndreptăm și noi.
