Sfântul Eustatie a fost general al armatei romane din vremea împăratului Traian (98-117). Înainte de a primi botezul se numea Placid. Din viaţa sa aflăm că într-o zi, aflând-se la vânătoare, a gonit un cerb. Prin descoperire dumnezeiască, vede între coarnele cerbului cinstita Cruce a Mântuitorului și aude un glas de la Cruce: „Placide, pentru ce Mă prigonești? Eu sunt Hristos, pe Care tu Îl cinstești fără să știi, prin lucrările tale cele bune”. La puțin timp după această minune, Placid împreună cu soția și copiii săi s-au botezat. La botez au primit numele de Eustatie, soția lui – Teopista, iar cei doi copii: Agapie și Teopist.
După botez, a mers la locul unde i s-a descoperit Dumnezeu pentru a-I mulțumi și aude din nou glasul Domnului care îi vestește că va lua moarte mucenicească. Se retrage din armată pentru o vreme, dar revine la insistenţele împăratului Traian. Acesta dorea să iasă învingător din lupta cu barbarii. Armata romană iese învingătoare avându-l conducător pe Eustatie. Între timp împăratul Traian a murit, iar noul împărat Adrian i-a cerut să aducă jertfe idolilor. Pentru că a refuzat, a fost aruncat la fiare împreună cu familia sa. Pentru că acestea nu le-au făcut niciun rău, au fost aruncați într-un cazan de aramă încins, dar a treia zi trupurile lor au fost scoase întregi și nearse.
Potrivit documentelor din arhiva parohiei, părticele din moaștele Sfinților Mucenici Eustatie, Teopista, Agapie și Teopist, făcători de minuni și ocrotitori ai familiei creștine, au fost aduse la biserica Iancu Vechi – Mătăsari în anul 1840 de către un credincios din București, Mihai Zidarul, de la Baia (județul Suceava), prima cetate de scaun a Moldovei (secolul al XIV-lea). De atunci, acestea sunt păstrate ca un dar de mare preț al bisericii Iancu Vechi-Mătăsari și venerate cu evlavie.
A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înșine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!”
Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăința noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare. Pocăința trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susținut şi viguros de a duce o viață dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu Însuși nu ne va izbăvi, căci după cum ne spune Hristos „nu cei ce-mi zic «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), ci cei care aduc rod. […] Pocăința noastră se pune în lucrare atunci când dintr-o dată sufletul nostru primește un șoc, când conștiința ne grăiește, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, voiești aceasta?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuiește-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert, iar tu, în semn de recunoștință pentru o asemenea iubire începe şi schimbă-ți viața…”.(Antonie de Suroj)
Preot Olivian SANDU