De câteva zile a început din nou școala și pare-se că nimic nu s-a schimbat în bine. Ba dimpotrivă, părinții copiilor din Botoșani (și, din câte am înțeles, din multe alte localități ale patriei) sunt nevoiți să umble creanga prin oraș cu și după odrasle, întrucât școlile unde micuții trebuiau să-și vadă de studiu sunt șantiere în lucru. Culmea e că pe durata celor trei luni de vacanță se pare că și constructorii au fost în concediu, întrucât nu am văzut mari mișcări de trupe prin edificiile de învățământ transformate în șantiere în plin an școlar. Or logica, normalul, ne împingeau spre ideea că pe durata vacanței se va lucra cel puțin în două schimburi. Să nu uităm însă că la noi la români normalul și firescul nu prea fac casă bună cu cotidianul. Așadar, nu clopoțelul sparge liniștea claselor (improvizate sau nu!) ci, așa cum plastic și inspirat scria un coleg în „Monitorul”, bormașina cea nesuferită! Dar nu despre situația reparațiilor vreau azi să vorbesc aici, ci despre altceva. Multă lume militează pentru introducerea uniformelor școlare pentru elevi. Unele școli chiar au pus în practică acest deziderat al părinților. În altele, sindromul democrației excesive blochează această acțiune sub diverse motive. Dacă e să mă întrebe cineva pe mine despre ce și cum în această problemă, aș veni iute cu răspunsul că da, școala are nevoie de disciplină, de imagine corectă și coerentă a rolului ei (care în nici un caz nu coincide pe nicăieri cu cel al unei case de modă) că are nevoie de uniformizare a formelor. Pentru că nu forma este obiectul muncii educative ci fondul. Așadar, aș fi de acord cu introducerea uniformei pentru elev, dar cu o condiție esențială: adaptarea ținutei vestimentare la un clișeu sobru, exemplar și în cazul profesorilor. Astfel, ținutele acestora ar trebui să respecte un „dress code” adaptat și adecvat locului și rolului lor în această situație. De altfel, după cum se observă din ce în ce mai pregnant, acest „dress code” este nelipsit de la mai toate întâlnirile, manifestările, acțiunile publice sau job-urile din lumea civilizată. Adică, dacă e nuntă, ne îmbrăcăm elegant și sofisticat, dacă e înmormântare, închis și sobru, dacă e party extravagant, dacă e job, simplu și sobru. Din păcate, în școlile noastre, în special unele doamne profesoare sau învățătoare, vin la muncă de parcă ar păși pe covorul roșu la Monte Carlo! Ținute țipătoare, decolteuri adânci, fuste scurte și lista aprecierilor despre straie ar putea continua mult și bine. Nu o să mă refer aici la rujurile aplicate excesiv și obscen, nici la fardurile stratificate pe post de gleturi și nici la alte aspecte ce țin efectiv de fizionomie. Dar la pantofii cu tocuri de peste zece centimetri, la fustele mulate și la bluzele despuiate trebuie să mă refer, întrucât toate acestea, dacă s-ar respecta un „dress code” atunci nu s-ar îmbuca niciunde cu școala, ci cu bulevardul, barul de noapte sau, și mai rău, trotuarul. O ținută sobră și decentă, altfel contribuie la imaginea cadrului didactic. Dar nu numai atât. Este afectată și concentrarea elevilor, și aici mă refer în special la băieții care deja de prin clasa a cincea sunt zguduiți puternic de hormoni și devin astfel prizonieri între fălcile unei ciudate menghine, respectiv învățământ și sexualitate. Cum oare vor putea ei să dovedească, să izbândească într-o astfel de situație? E limpede că teorema lui Pitagora sau conjugarea în limba engleză a verbului „a fi” vor cădea predominant pe locul al doilea. Nici în zona vestimentară masculină nu se stă pe roze, existând profesori care, la fel, vin la școală de parcă ar veni la bal și și-ar căuta parteneră de dans. Una peste alta, impunerea uniformelor școlare trebuie să vină obligatoriu la pachet cu impunerea unui „dress code” pentru profesori. Nu chiar uniforme, dar nici deșănțarea vestimentară care se manifestă actualmente prin mediul școlar. De altfel, această situație nu se regăsește doar în mediul didactic. În toate instituțiile statului ar trebui impusă o limită, un tipar. Că nu mergem la ghișeu (din păcate, ghișeul există și încă va mai exista multă vreme!) să-i admirăm decolteul funcționarei, ci să ne rezolvăm vreo altă problemă care nu are nicio legătură cu sexualitatea. Că da, ținutele îndrăznețe ne conduc clar spre sexualitate. Drept urmare, impunerea unui „dress code” la locul de muncă ar trebui să fie o direcție clară de acțiune a diriguitorilor. Asta în cazul în care autocenzura nu funcționează în unele cazuri. Pentru că, slujba-i slujbă, drujba-i drujbă sau altfel spus, să nu intercalăm sau să amestecăm prea tare socialul cu sexualul și nici menirea cu dorința sau tentația…
