A păstorit Biserica Nicomidiei în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, dictate de împărații Diocleţian și Maximian. În anul 288, din porunca lui Maximian, au murit 20.000 de creștini în Nicomidia. În timpul acestei prigoane, Sfântul Antim era prezent în satul Semana, pentru a-i întări pe cei de acolo în primirea muceniciei.
Una din epistolele sale trimisă creștinilor din închisoare a fost predată împăratului Maximian. Împăratul citind epistola, a poruncit ca Antim să fie prins. Sunt trimiși douăzeci de soldați în căutarea și prinderea sa. Antim, văzător cu duhul, le-a ieșit în întâmpinare soldaților, i-a dus la casa sa, le-a slujit la masă ca unor oaspeți și numai după aceea le-a mărturisit că el este cel căutat.
Soldații, uimiți de bunătatea lui Antim, i-au poruncit acestuia să se ascundă, spunând că-i vor mărturisi împăratului că nu l-au găsit. Antim refuză și, în drum spre împărat, toți soldații au crezut în Hristos și au primit să fie botezați. Ajuns în faţa împăratului, Sfântul Antim a fost supus la multe torturi, iar în urma acestora i s-a tăiat capul.
Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Printre cei mai cunoscuți pustnici de la Cozia care, în preajma anului 1600, s-au retras dincolo de Olt, cunoaștem cu numele pe Cuvioșii Daniil duhovnicul și Misail, ucenicul său, care s-au așezat la poalele Muntelui Cozia și au întemeiat Schitul Turnu, precum și pe Cuvioșii Neofit și Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânișoara.
Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinți creștini ortodocși, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie sfântă. Și-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul și acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor și al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani, trăiți în sălbăticia locurilor, și-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peșteră, neștiut de nimeni.
Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânișoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea. Cuviosul și-a săpat o peșteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia și pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă și s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și păzindu-și mintea curată de cugetele cele rele.
Și deși spovedania și facerea canonului pot ierta păcatele, totuși este necesară Sfânta Împărtășanie pentru iertarea păcatelor. Deoarece așa cum la o rană infectată se scot mai întâi viermii, apoi se taie părțile cele putrede și se pune alifie pentru tămăduire, căci dacă o lasă revine din nou la starea dintâi; tot așa este și cu păcatul: spovedania scoate viermii, împlinirea canonului taie cele putrede, apoi Sfânta Împărtășanie este ca o alifie, care tămăduiește (Matei 12,45). Pentru că dacă nu va lua Sfânta împărtășanie, bietul păcătos vine iarăși la starea dintâi și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia, mai rele ca cele dintâi.
Auzi, creștinul meu, câte daruri primești de la Sfânta Împărtășanie? Că și păcatele tale cele neînsemnate, și cele cunoscute ţi se iartă și rănile ţi se vindecă și te faci cu totul sănătos? (Sfântul Nicodim Aghioritul)
Preot Olivian SANDU
