Din Scriptură aflăm că Mântuitorul luând pe Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului, „S-a schimbat la Față înaintea lor, și a strălucit Fața Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultați-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Minunea s-a săvârșit cu câteva zile înainte de patimile Mântuitorului, în anul 33 de la nașterea Sa, în scopul de a întări credința apostolilor, ca atunci când vor vedea patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului să nu se tulbure.
Schimbarea la Față ne descoperă că Hristos a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Pe muntele Taborului, trupul Său a fost străbătut de lumina propriei dumnezeiri. Astfel, aproape toți comentatorii Evangheliei sunt de acord că Schimbarea la Față a Domnului anticipează Învierea Lui, iar învierea sa o prefigurează pe a noastră.
Faptul că Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos că era „ca soarele”, iar Luca, vorbind despre veşmintele Sale, menționează că „erau ca zăpada”, ne descoperă că firea omenească nu a fost absorbită de cea dumnezeiasca în Hristos, după cum nici „zăpada” nu a fost topită de „soarele” din El. Cele două firi sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit în Hristos.
De asemenea, trupul îndumnezeit al Mântuitorului ne arată cum va fi omul după Înviere cu trupul spiritualizat, liber de toate limitările materiei, va fi lumină.
Scopul Schimbării la Față a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credința că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie deznădăjduiți în urma evenimentelor care aveau să se întâmple în zilele următoare.
Părintele profesor Ene Braniște spune că această sărbătoare este mai nouă decât celelalte praznice împărătești. Se pare că, la început, în ziua de 6 august se făcea aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena pe muntele Taborului, în locul în care Domnul S-a schimbat la Față.
După unii, ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgână a zeiței Diana. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menționată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi papa Leon cel Mare. O găsim indicată, de asemenea, şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărți liturgice, apare menționată pe la începutul secolului al VIII-lea. Oricum, sărbătoarea era generalizată în tot Răsăritul până în secolul al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma au compus imnuri speciale pentru slujba din această zi.
Primele reprezentări iconografice ale Schimbării la Față sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apollinaire” din Ravenna și cel din Mânăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai.
Preot Olivian SANDU