E an electoral, prin urmare e firesc ca discuțiile cu pretenții patriotice să ocupe o mare parte din timpul românilor, mai ales a celor trecuți de o anumită vârstă și care, în afară de table, șah și o jumătate de litru de tărie, eventual „albastru de Mona”, nu prea mai au altă activitate. Pensia e așa cum este, adică vai de steaua ei, stabilită după criterii fanteziste de indivizi care n-au muncit pe bune măcar o zi din viața lor. De-abia ajunge pentru cheltuielile de zi cu zi și medicamente, de unde să permită petrecea plăcută a timpului liber? Nu știu dacă se poate spune că „din fericire”, dar mulți pensionari s-au împăcat cu soarta și se consolează cu „bine că nu e mai rău”. Singura lor teamă e reprezentată de cei care vor să-i lipsească până și de bruma de pensie. Deloc surprinzător, având în vedere nivelul de educație al românului de rând, marele dușman al pensiilor este Europa și singurul care ar putea să scoată țara din criză e Ceaușescu. Asta la nivel teoretic, deoarece este clar că Geniul Carpaților nu o să mai revină, așa că la nivel realist speranțele se leagă de Ciolacu din Buzău. Ciolacu nu minte… Dacă aș avea un leu pentru fiecare tură când am auzit tâmpenia asta, zău că n-aș mai duce grija zilei de mâine.
O parte din grupul de brainstorming ceaușist care-și face veacul prin parc regretă vremurile când eram suverani. Că tare bine era când România era suverană, nu supusă Europei, că uite ce fac ăștia din România cu Europa lor cu tot. N-am avut de lucru și, într-un moment de proastă inspirație, l-am întrebat pe un „suveranist” ce înțelege el prin suveranitatea unei țări. Așa, ca chestie, că din trei cuvinte pe care le scotea pe gură cu pretenția nu doar că știe ce spune, ci și alții ar trebui să ia aminte la el, unul era legat de suveranitatea pierdută. Prompt, omul mi-a dat o definiție halucinantă, dar acceptată cu însuflețire de restul tablagiilor. Suveranitate înseamnă să fii suveran. Adică?! Păi noi, când eram suverani, stăpâneam Europa, nimeni nu sufla în fața noastră, că dumneata nu știi, ești prea tânăr, dar când mergea Ceaușescu prin Europa, era primit precum cel mai mare șef de stat. Și când spunea el ceva, ținea toată lumea cont. Când eram suverani stăpâneam Europa, domnule, nu ca acum, când ăștia vor să ne distrugă… Că să știi dumneata, noi am reprezentat ceva în lume, nu ca acum, când ne-au furat și ne-au distrus…
Educație precară, întreținută cu bună știință de guvernanți. Un popor educat nu poate fi supus, abia atunci se poate vorbi despre suveranitatea poporului – putere, autoritate supremă care emană de la popor. Suveranitatea națională înseamnă independența unui stat față de alte state în ce privește afacerile interne și relațiile externe, adică exact cam ce-am mâncat pe timpul lui Ceaușescu și tare bine ne-a mai fost de petreceam cea mai mare parte a timpului așteptând la cozi și vorbind cu fereală, pentru că nu știai care dintre vecini sau prieteni o să te toarne la Securitate. Eram așa de suverani încât riscai să fii ciomăgit sau închis pentru niște vorbe. Se comporta Ceaușescu ca un suveran absolut, dar cum rămâne cu restul populației? Chiar nu contează cum am trăit și câte am îndurat?
Suveran nu e sinonim cu suveranitate, dar cine să se încurce în astfel de amănunte? Ni s-a băgat în cap că a fost o vreme când eram suverani și fiecare și-a adaptat manipularea la cunoștințele din dotare. Cică eram suveranii Europei… Ar fi de râs, dar e de plâns. Asta pentru că astfel de „opinii” există în realitate, nu sunt invenții menite să facă deliciul bancurilor cu proști.