Moartea regelui Mihai mi-a adus în memorie episodul trecerii la cele veşnice a lui Corneliu Coposu. S-a întâmplat în 1995, când accesul la informaţie era mult mai limitat decât în ziua de azi, iar manipularea atingea cote nemaipomenite nici măcar pe timpul comunismului. Cât timp a trăit, Coposu a fost prezentat de propaganda lui Iliescu drept un monstru însetat de putere, unul care dorea să distrugă democraţia promisă de Iliescu şi ai săi şi să-l aducă pe rege în ţară. Adică să ne lase la mâna străinilor ale căror interese le reprezenta fostul suveran.
Cât timp a respirat a fost considerat o primejdie şi tratat ca atare. Abia moartea lui a permis să aflăm câte ceva despre lupta acestui om cu sistemul comunist, despre suferinţele pe care le-a îndurat. Dezvăluiri permise mai ales prin prisma faptului că, în sfârşit, Coposu, iubitorul de regi, nu mai reprezenta nicio primejdie.
Decesul regelui Mihai a creat un soi de isterie în societate, un tsunami de ipocrizie care ascunde în spate doar dorinţa de a acumula simpatie politică pe seama celui care, cât a trăit, a fost considerat o adevărată primejdie pentru România. Cel puţin aşa ne-a fost prezentat fostul suveran. Atât de comunişti, care au mistificat istoria, cât mai ales de cei care au urmat la conducerea ţării după 1990, care se temeau de monarhie mai mult decât s-au temut vreodată comuniştii care măcar aveau bunul simţ să-şi recunoască orientarea politică.
Ipocrizie la cote înalte. O ipocrizie care dovedeşte că, până la urmă, cuvintele nu costă nimic. Nu costă nimic să lauzi meritele cuiva care nu mai este. „Cea mai glorioasă pagină din istoria naţională”, „exemplu de urmat pentru generaţiile care vor veni”, „cel mai luminat dintre suveranii pe care i-a avut România”… O sumedenie de superlative şi de aprecieri bombastice care nu au doar foarte puţine în comun cu realitatea. Parcă suntem la Cântarea României, zău aşa, când se ridicau omagii conducătorului iubit.
Cu toţii s-au grăbit să spună cuvinte care de care mai alese. Până şi Iliescu a spus câteva cuvinte frumoase, mai degrabă din strădania de a-şi curăţi cât de cât din imaginea şifonată decât mânat de sinceritate. Cel care i-a interzis accesul în ţară în 1990, care a dispus confiscarea avionului cu care a venit şi arestarea piloţilor pe motiv că ar fi fost băuţi – cât de jalnice erau tehnicile de manipulare în acei ani, dar cât de eficiente – recunoaşte că regele a avut o viaţă grea. Şi-şi exprimă regretele profunde.
S-au găsit destui care, amăgiţi de explozia de ipocrizie, să creadă în viitorul unei Românii monarhice. Pe unii i-a apucat aşa o exaltare că au mărturisit că de-abia aşteaptă ca România să aibă parte de alţi regi. Şi alţi mareşali, ignorând faptul că gradul de mareşal se acordă doar pe timp de război. Numai asta ne-ar mai lipsi, alţi mareşali, că generali de patru stele avem destui.
Dan Bădic, fost director pe la Casa Regală, îşi doreşte canonizarea regelui. De ce s-ar justifica o asemenea decizie? Bădic spune că surghiunul regal de 70 de ani ar trebui să fie de ajuns.
Ipocrizie, dar şi dezinteres. La ceremonie se foloseşte o copie a celebrei Coroane de Oţel a României şi nu originalul. Birocraţia, dar şi dezinteresul au dus la această situaţie jenantă. Explicaţia oferită de Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, e cât se poate de mioritică. O astfel de utilizare a Coroanei nu e prevăzută de legislaţie. Şi nu se poate face nimic în această privinţă. Chiar nu se putea face nimic? Până la urmă s-a apelat la o copie fidelă, o soluţie de avarie, specifică pentru cei care au ajuns să ne conducă şi încearcă să profite la maxim de paravanul mediatic creat, dar şi pentru a-şi face imagine. Cât de bine se pricep, se vede. Nici măcar nu şi-au dat interesul să ofere pentru ceremonie coroana originală. Sunt mai preocupaţi de legile justiţiei. Legi care vor bulversa sistemul judiciar din România şi vor oferi scăpare pentru ipocriţii care plâng moartea regelui Mihai. Dragnea şi Tăriceanu şi-au transmis mesajele de condoleanţe şi regretele.
A murit regele. De acum n-o să mai deranjeze pe nimeni. Nici măcar nu se pune problema să revenim la monarhie. Acum, că nu se mai poate apăra, poate fi omagiat şi ridicat în slăvi. Până la urmă a fost suveranul României.
