În 1957, în cadrul unei întruniri pe ţară, directorii muzeelor atrăgeau atenţia asupra unor situaţii care cereau remedieri urgente. Era și cazul casei memoriale Eminescu din Ipoteşti, care trebuia reamenajată („Contemporanul” nr. 1, 4 ianuarie 1957). În acest context, redeschiderea muzeului era anunțată pentru finalul anului („România Liberă”, nr. 3889, 9 aprilie 1957). Muzeul s-a redeschis totuși, se pare, la începutul anului 1958, după o serie de „amenajări şi lucrări de înfrumuseţare”.
Și după aceasta însă, opiniile privind Muzeul de la Ipotești au rămas împărțite. Teofil Dumbrăveanu, de exemplu, vizitând Ipoteștii scria: „Iată casa marelui poet. Altfel o știam. Aceasta seamănă cu un cămin cultural. Materialul muzeistic, nu e atît de bine expus ca cel de la casa «George Enescu». Grădina din jur e aproape pustie. (…) Muzeograful de acolo ar trebui să fie pătruns de tot freamătul și clocotul poeziei eminesciene. Atunci n-ar mai sta lucrurile așa. Bisericuța vremii lui Eminescu e doar un fel de șopron cu păianjeni, paie, lemne etc., iar mormintele părinților și fraților poetului n-au inscripții” („Zori Noi”, nr. 3284, 22 iunie 1958).
Aprecierile, în același timp, erau dintre cele mai contradictorii. „România liberă ”scria pe 13 februarie 1959 că Muzeul se va deschide de abia în acest an (nr. 4460, 13 februarie 1959), în timp ce directorul de atunci al muzeului, D. Chelaru declara: „Abia acum, în anii regimului democrat-popular, pe locul fostei case s-a construit Muzeul memorial «Mihail Eminescu», care e vizitat de mii de oameni ai muncii. Anul trecut, de exemplu, Muzeul a fost vizitat de peste 14.000 persoane. La Muzeu sunt păstrate fiecare document, volumele de versuri, scrisori… An de an Muzeul se îmbogățește cu noi documente, se fac noi amenajări, lucrări. În acest an, de exemplu, în curtea Muzeului se va ridica un soclu pe care se va așeza bustul poetului, iar drumul ce leagă șoseaua regională cu Muzeul, va fi pietruit” („Clopotul”, nr. 1289, 20 ianuarie 1960).
„Lucrări de reorganizare” la Muzeul memorial „M. Eminescu” erau anunțate și în 1960: „Un grup de specialiști de la I. L.Decorativa din București a început, de curînd, o serie de lucrări pentru asigurarea condițiilor de reorganizare a Muzeului memorial «Mihail Eminescu» din satul Ipotești. Aici vor fi expuse peste 2000 documente referitoare la viața și activitatea marelui poet” (Clopotul, 1341, 20 iunie 1960). În același an, se redeschidea, din nou, Casa muzeu (Zori Noi, nr. 3946, 14 august 1960), care adăpostea, conform ziarului „Apărarea Patriei”, „peste 1.000 de documente, fotocopii după manuscrise și fotografii legate de viața și creația luceafărului poeziei romînești” (nr. 193, 16 august 1960).
Dintr-un alt ziar aflăm cum arăta curtea în acei ani: casa „a fost înconjurată de straturi de tufănele, albăstrele, petunii şi crăiasa nopţii, care dau farmec serilor (…). De o parte şi de alta a intrării în casa muzeu, doi salcîmi «martori ai copilăriei poetului», unul cu proteze de ciment în partea de jos a trunchiului, destul de viguros, cu frunzişul coroanei intact; cel de-al doilea din dreapta, uscat, pietrificat parcă. Numai în partea de jos, aproape de rădăcină, o crenguţă verde…”
Și iată interiorul Muzeului: „De cum ai urcat scările de piatră, chiar de la intrare pătrunzi, emoţionat, în lumea de basm a copilăriei lui Eminescu. Stampe şi desene vechi reprezentînd casa de pe vremuri, Ipoteştii de atunci, împrejurimile, lacul, pădurea… Sînt redate aici, aproximativ cronologic, imagini şi mărturii, sute de documente legate de viaţa şi opera poetului: tablouri, fotocopii de pe manuscrise, portrete, cărţi, ziare, reviste, familia, prietenii, profesorii, locuinţele în Cernăuţi, casa lui Aron Pumnul, cu acea «bibliotecă a gimnaziştilor români». În altă stampă se poate vedea Naţional-Hauptschule, apoi universităţile din Viena şi Berlin şi alte multe imagini. În altă încăpere a muzeului e expusă una dintre cele mai reuşite statui reprezentînd pe Eminescu tînăr, opera maestrului Ion Irimescu. Un alt bust al poetului, în parcul din faţa muzeului – în capătul unei alei mărginită de un şir de tei de curînd plantaţi – este opera sculptorului Constantin Baraschi” („Steaua”, nr. 1, 1 ianuarie 1962).
Informațiile contradictorii apar nu doar în ziare diferite, ci uneori, chiar în același articol: „De la Eminescu ne-a rămas numai opera. Casa din Ipoteşti e alta. Nici un obiect de interior. Afară, ar fi teii şi salcîmii”. Iar în continuare: „se poate spune hotărît că în satul lui Eminescu e cea mai bine concepută casă memorială” („Luceafărul”, nr. 13, 22 iunie 1963).
În 1968, prof. Ion Iacoban, pe atunci vicepreședinte al Comitetului județean pentru cultură și artă Botoșani, constata: „Muzeul memorial Mihai Eminescu din Ipotești este organizat în condiții mai bune, după criterii mai noi. Ar fi foarte util și interesant dacă această expoziție s-ar completa cu mai mult material inedit, care să nu poată fi găsit și la Muzeul literaturii din București. La Ipotești mai este „codrul“ și „lacul“ care au fost atît de mult cîntate în poezia lui Eminescu. Acestea nu au fost puse în valoare pînă acum. Amenajarea căilor de acces spre lac, introducerea unui sistem modern de iluminat al acestuia, ar duce la lărgirea interesului turiștilor pentru Ipotești, ar putea facilita organizarea, în acest cadru natural, a unor recitaluri de poezie eminesciană, spectacole de sunet și lumină, concerte vocale și multe alte manifestări” („Clopotul”, nr. 2155, 20 martie 1968). În același an, începe amenajarea lacului și a drumului spre casa memorială. (Probabil, era vorba de un alt lac decât cel cunoscut astăzi, odată ce se constata că „în apropierea lacului se află un amfiteatru natural” – „Crișana”, nr. 134, 7 iunie 1968 ). În decembrie, încă era dificil să călătorești spre Ipotești: „Ca să ajungi pînă la casa-muzeu Mihail Eminescu, de la Ipoteşti, trebuie să călătoreşti cu un autobuz din centrul oraşului pînă la ferma Cătămăreşti. De acolo, cei 3 kilometri, cît mai sunt pînă la muzeu, eşti nevoit să-i parcurgi pe jos” („Munca”, nr. 6554, 8 decembrie 1968).
Peste un an, în 1869, se pune din nou problema reorganizării muzeului de la Ipotești: exista „aprobarea ca restaurarea lui să se facă pe bază de concurs public național, în două etape: a) prima 1969-1970 – în care să se facă reparații de renovare și reconstituire a fațadei clădirii conform casei originale a familiei Eminovici; b) a doua: 1970-1971 – construcția unui microcentru dotat cu întreaga operă eminesciană editată pe plan național și internațional”, anunța Gh. Jauca în „Clopotul” (nr. 2440, 18 februarie 1969).
În același an, intervenea Perpessicius, făcând distincția clară între o casă memorială și un muzeu, la opinia căruia se va face referire peste ani:
„Deşi mică, distincţia dintre o casă memorială şi un muzeu comemorativ e totuşi lesne de sesizat. O casă memorială (…) trebuie să reconstituie atmosfera de epocă din timpul cînd scriitorul respectiv se afla acolo. Un muzeu comemorativ, închinat unui scriitor, unui grup sau unei întregi literaturi are menirea să înfăţişeze, mai mult sau mai puţin sintetic, viaţa şi opera, în datele ei principale, ale scriitorilor. (…) Un atare exemplu s-ar putea repeta şi în cazul Ipoteştilor. O casă memorială închinată poetului Eminescu este, prin definiţie, un motiv de întoarcere la timpul şi împrejurările pe care poetul le-a cunoscut în acea aşezare. Ceea ce, evident, în actuala clădire, refăcută pe locul vechei aşezări, ar fi greu de imaginat. Întîia obligaţie, aşadar, pe care viitorul urmează să o rezolve este să restaureze, în stilul iniţial şi cu aşezarea de epocă, vechea clădire, în ale căreia una din camere ar trebui reconstituit mobilierul şi bruma de bibliotecă ale copilului şi studentului de mai tîrziu”.
Și tot el proiecta, pentru prima oară, un centru de studii la Ipotești: „A visa că, în perspectiva unui secol, Ipoteştii ar putea deveni un centru de documentaţie eminesciană, unicul pe ţară, chiar dacă preţioasele lui manuscrise, pe care fotocopii adecvate le pot înlocui, se află la Academie, nu mi se pare cu neputinţă. Acesta este şi acesta trebuie să rămână, în viitor, ţelul de căpetenie al oricărei case sau muzeul memorial din ţara noastră. E o descentralizare (precum în cazul universităţilor), de la care sunt de aşteptat numai foloase” („Scînteia Tineretului”, nr. 6143, 18 februarie 1969).
Alinierea la noile idei se produceau instantaneu, implementarea acestora însă se va întinde pe mai mulți ani. Teodor Pleşa, inspector la Direcţia muzeelor şi monumentelor istorice din C.S.C.A., de exemplu, considera că unele „case memoriale nu mai corespund cerinţelor actuale ale publicului vizitator şi nici cerinţelor ştiinţei muzeografice. Este cazul, printre altele, şi al Casei Memoriale «Mihail Eminescu» de la Ipoteşti”. Susținând propunerea lui Perpessicius, Teodor Pleşa propunea: reconstruirea fidelă a casei; punerea „în valoare a cadrului înconjurător prin scoaterea în evidenţă a mormintelor părinţilor lui Eminescu, a Bisericuţei din apropiere, şi a creării unui parc”; ridicarea în apropiere a unei construcţii, cu destinația de muzeu cu trei încăperi principale: „o sală în care se va aduna tot ce s-a publicat despre personalitatea şi opera poetului, a doua sală va fi destinată manifestărilor artistice, ca recitaluri de poezie, audiţii, etc., iar a treia încăpere va găzdui expoziţii temporare cu subiecte tot din opera eminesciană” („Scînteia Tineretului”, nr. 6145, 20 februarie 1969).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
