A trăit în secolul al VI-lea. S-a născut în Antiohia Siriei (522). Zămislirea lui din pântece s-a făcut prin rugăciune. Și făcându-se de șase ani, el a defăimat toate cele de jos, s-a suit la munte și îndată s-a obișnuit și s-a deprins cu petrecerea cea grea și cu răbdarea. Și avea adesea dumnezeiești vedenii și îngerești arătări, care-l îndreptau spre cele ce trebuia a face, îl învățau cu deosebirea între cele bune și între cele rele. S-a dat celor mai aspre nevoințe de postiri, privegheri și rugăciune.
Sfântul Cuvios Simeon a petrecut mulți ani pe stâlp, rugându-se lui Dumnezeu și cântând psalmi. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, el s-a retras într-un munte, numit Minunat de către însuși Domnul. Vindeca cele mai cumplite boli, îmblânzea fiarele sălbatice, vedea la mari depărtări de loc, și pătrundea în inimile oamenilor. Uneori petrecea fără somn și câte treizeci de zile; iar alteori trăia chiar și mai mult fără hrană, căci primea hrană cerească din mâinile îngerilor.
Sfântul Cuvios Simeon a trecut la cele veșnice la șaptezeci și cinci de ani.
Așa bunăoară cineva încărcat de păcate ajunge la strâmtoare și nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subțiază mintea și așa găsește pe Dumnezeu, ca pe singură scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, și poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morții în jurul vieții sale, Dumnezeu în atotștiința Sa, văzându-1 că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – în chip nevăzut și minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl știe, că mai târziu va avea o pocăință și mai bună, îl va mai îngădui printre mai multe și mai grele primejdii, scăpându-1 din fiecare, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – și mai târziu îl scoate din topitoarea suferințelor, fie spre viața cea fără de trup, fie întorcându-1 spre viața pământească, ca pe un înțelepțit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăși s-ar întoarce la rele, uitând făgăduința ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viața cea deșartă, atunci când după știința lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăință din viața lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârșit. Aceștia așa-s mai de câștig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăință.
Pe cei ce trecuți prin suferințe au câștigat întărire și statornicie spre bine și printr-înşii știe Dumnezeu că ar dobândi mântuire și alții, pe aceștia îi scapă și-i întoarce iar acasă. De cumva iarăși se dedau stricăciunii și îngrămădirii de păcate, iarăși îi cheamă la școală. Și așa face de câte ori trebuie și cu toți câți trebuie.
Cu cei răi și, după știința lui Dumnezeu, fără întoarcere, printre alte neștiute taine, are și aceste două socoteli: sau îi pierde în grabă, în chip năprasnic, ca să nu-și mai înmulțească relele; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispășească, să întoarcă, sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăință, sau îndărătnici la sfatul și rugămintea celor buni. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU