Ori de câte ori vreun politician mai dezghețat sau mai vorbăreț este întrebat de ce el și ai lui nu repară nimic din noianul de aberații legislative vizibile cu ochiul liber de oricare cetățean, dacă nu are vreo minciună la îndemână, răspunde cu aceeași replică: „Nu există voință politică!” Astfel, a ajuns „voința” asta politică să fie de multe ori mai de nepătruns decât Marele Zid chinezesc. Nu voi enumera aberațiile de care aminteam mai sus, din două motive: în primul rând, numărul lor e imens de mare și sunt prezente în mai toate actele legislative din România, începând cu Constituția lui Iliescu și Iorgovan. Prima aberație, care mi se pare fundamentală, se referă la ceea ce este România. În ce bază s-a stabilit că e republică dacă nu s-a făcut niciun referendum? Apoi, ce fel de republică este? Prezidențială, parlamentară? Bineînțeles că nu, forma adoptată în Constituție fiind o struțocămilă, numită semiprezidențială, o noțiune inspirată din puțul gândirii unui stângist francez, Maurice Duverger, care folosește acest termen în 1978 pentru a descrie a Cincea Republică Franceză. Dacă sistemul politic din România seamănă măcar pe la colțuri cu cel din Franța, vă rog frumos să mă corectați. Mie mi se pare că e de-a dreptul perpendicular și când spun asta fac o … paralelă între Ciolacu și Attal sau între Iohannis și Macron. Dar nu numai în Constituție sunt multe aberații nerezolvabile din lipsa voinței politice. Gândiți-vă la tăierea pensiilor speciale, la limitarea mandatelor pentru aleși, la alegerile primarilor în două tururi și lista poate continua la nesfârșit. Și uite-așa, am ajuns la cel de-al doilea motiv enumerat mai sus și anume imposibilitatea de cuprindere cu mințile noastre a tuturor aberațiilor legislative. Dar să nu credeți cumva că numai la noi în România se regăsește acest „concept” modern. În toată lumea politicienii nu doresc rezolvarea unor probleme ale zilei, din acest considerent: nu există voință politică. Chiar credeți că marile conflicte de pe glob (Ucraina, Fâșia Gaza sau focarele de război omniprezente prin Africa) nu ar avea soluții de stingere a lor? Cu siguranță da, dacă politicienii s-ar apleca asupra lor mânați de dorința de a sluji cetățeanul. Pentru că el, cetățeanul, indiferent de etnie, religie, rasă sau nivel de educație, nu-și dorește războaie, ci PACE! Haideți să luăm la ochi un pic războiul din Ucraina. Ce vor rușii acolo? Teritorii locuite cu ruși. După cum bine știe toată lumea, granițele Ucrainei (ca și cele ale Rusiei de altfel!) sunt artificiale, hotărâte la … masa verde (în cazul Ucrainei) și la masa … Kalashnikov-ului (în cazul Rusiei). Adică sunt teritorii luate cu japca de la alte popoare. Mă refer aici la zonele ocupate abuziv și nu la leagănele de civilizație ruse și ucrainene. Că există și asemenea locuri! În aceste condiții, de ce nu ar ieși rușii la interval cu ceva părăluțe pentru relocarea cetățenilor non ruși care nu vor să facă parte din federație? S-ar putea așadar, prin negocieri, prin târguieli efective, oprirea unui război nedorit nici de ucraineanul și nici de rusul de rând. Din păcate, interesele prea mari conduc la același răspuns: nu există voință politică! Și nici nu are cum să existe, atâta timp cât la Kiev și la Moscova, frâiele sunt ținute de către Zelenski, care totuși își apără țara, și Putin, cel care a invadat Ucraina. Soluția ar fi, va să zică, înlocuirea celor doi care au demonstrat că nu dispun de voință politică, cu alții care pun în prim plan interesul cetățeanului de rând. La fel și în Gaza și oriunde pe glob. Așadar, conceptul acesta de „voință politică” nu înseamnă altceva decât vrerea unora care de acolo de la timonele popoarelor, nu fac altceva decât să-și umple punga cu mulți galbeni. Pentru că orice „lipsă de voință politică” se traduce pe undeva, prin subterane, cu păstrarea sau câștigarea de bani mulți. Munți de bani, adică. Dacă veți dori ca în continuare să vă expun și anumite modalități concrete de a scăpa de cei care ne aburesc cu „voința politică”, mă tem că trebuie să vă dezamăgesc: mai mult sau mai puțin, această formă de prostire a oamenilor este prezentă oriunde, în orice societate, fie ea democrație sau dictatură (sau, … semidemocrație, așa cum este la noi!) și nu are leac atâta vreme cât pe pământ vor exista deștepți și proști, șmecheri și fraieri sau … conducători și conduși. Din aceste considerente ar trebui să nu-i mai persiflăm pe politicienii care ne vorbesc de „voința politică” pentru că, pe undeva, ei sunt corecți și cinstiți. E doar vina noastră că nu putem sau nu dorim să pătrundem cu mintea această perversă sintagmă, folosită în mod uzual ori de câte ori nu există o minciună frumoasă de prostit naivii, și pe care o numesc elevat „Voința politică”!
