În Suedia anilor ‘70, în plin proces de plămădire a ceea ce va deveni modelul suedez, un episod ciudat are loc: victimele unei răpiri nu doar că refuză să depună mărturie contra celui care i-a ținut o săptămână captivi, ba mai mult, adună bani pentru apărarea lui. Acest episod de „spălare a creierului” – în definitiv – a devenit cunoscut mai tarziu drept „Sindromul Stockholm”. E un cârlig bun în multe filme și romane, deși în sine nu e o teorie unanim acceptată în psihologie.
România 2024, an multi-electoral. Românii în general, moldovenii români în particular, par pe deplin prinși de această retro-stare, deși cinstit vorbind e doar normalitate pentru un observator fără multă școală. Mai toate mesajele campaniilor electorale se centrează pe personaj în sine, nicidecum pe programele sau comunitățile cărora li se adresează. Dacă ar fi să scoți un numitor comun din toată cacofonia asta, de departe acesta ar fi „ajutați-mă să îmi îndeplinesc promisiunile”. Care, din ce motiv, ce problemă rezolvă, cum va fi afectată comunitatea nu se știe. În tot acest proces, candidatul e soluția pentru orice. Un fel de Polidin politic. Pe scurt, tătucul. Pentru că din păcate toată societatea noastră e croită în jurul personajelor providențiale: doar un om ne poate salva, doar el „îți dă, nu ca ceilalți, care doar au furat”, el muncește de unul singur și el ia toate laudele.
Și cine e exemplul perfect în această isterie cu iz clasic estic? Nimeni altul decât primul ministru și al lui „number one side-kick”, oamenii cu cel mai mare procentaj în partidul lor. Aterizează din când în când în Moldova apuseană și când o fac, afli din gura lor că noroc de ei – persoane fizice – că au venit, au trebuit să vină ei ca să facă ceva, ei dau, ei vor termina, ei ne bat ușor pe cap și ne spun că, dacă am făcut ceva cu viața noastră, e fiindcă ei au vrut. Și doar ei personal și peonii locali ne pot ajuta să facem ceva cu noi.
Cireașa de pe tort a fost că e jignire să îi zici tătucului providențial că e moldovean. La drept vorbind, era normal să fie și palma asta pe lângă restul. Ce mai contează un șut după atât scuipat?
Că veni vorba de peoni locali: imediat a început ceea ce americanii numesc „whitewashing” – spălatul imaginii. De la articole plătite în ziare, talk show-uri pestrițe cu tot felul de tonomate, până la influenceri durdulii cu afaceri dubioase prin tenebrele monedelor virtuale, toți se străduie să ne explice că nu tătucul e vinovat. O, nu!, cei care îi fac campanie local – sau i se opun local – aceia sunt vinovați de ce se întâmplă. Adica tot moldovenii. Evident și cei arătați cu degetul se alătură corului, spunând același lucru: tătucul susnumit e mai moldovean dacât mama ta! Mama ta! Dar, cel mai rău, de obicei acest proces se face cu mâna unui moldovean, ca să aibă greutate, vorba aia, tot demersul.
Și uite așa, într-un imens experiment social numit politica românească modernă, varianta locală de sindrom Stockholm – „sindromul tătucului” – reușește să arate, fără să transpire, că psihologii suedezi din anii ‘70 erau genii. Doar că nu știau magnitudinea, bieții de ei.
