Dacă în primii zece ani de după Revoluție presa a fost unul dintre principalele motoare ale profundelor schimbări sociale din România, de la o vreme face pași înapoi: linșaj la comandă, campanii țintite, trecerea sub tăcere a unor subiecte care țin de corupție și proastă guvernare, până la înălbirea unor personaje condamnate în trecutul recent. Motivul a devenit limpede după dezvăluirile presei nealiniate despre finanțarea lipsită de transparență asigurată de puterea politică și de către cei care gestionează bugetele locale și centrale.
Suntem în plină epocă post-adevăr, care în esență înseamnă că, pentru a face audiență, este mult mai importantă crearea unor emoții puternice decât prezentarea unui adevăr. Producătorii, editorii, realizatorii și consultanții politicienilor insistă pe acest aspect. Informația este distorsionată și ambalată într-un spectacol grotesc. Tonul este sufocat de adjective și complemente ultimative, astfel încât cititorul, ascultătorul, telespectatorul, implicit alegătorul, să râdă, să plângă, să fie îngrozit, oripilat, scârbit sau entuziasmat, să fie copleșit de milă sau să poată etala un olimpic dispreț față de ceea ce i se prezintă.
Pentru acest tip de abordare, rețeta este simplă: se distorsionează și hiperbolizează sferturi de adevăr, fapte sau declarații, decupate din diverse situații și se reiau în buclă până când receptorul ajunge să le creadă. Odată capturat, acestuia i se poate servi apoi orice. Nu numai minciuni, ci și o selecție a materialelor publicate în sensul dorit de către cei care susțin financiar instituția. Ignorarea unui anumit subiect înseamnă că pentru prizonierii acelei media el nu există sau că „ceilalți” mint. Ei bine, tocmai această parte a presei este stipendiată generos de guvern.
Și de aici încolo totul se complică. În afara dihotomiei vechi/nou, publicul autohton a ajuns să distingă cu greu între ziariștii onești și cadre ale serviciilor infiltrate în presă, între merituoși și parveniți, între cei care trăiesc din leafa de jurnalist și cei finanțați de către grupuri care au interese străine alegătorului obișnuit. Iar acestor conflicte li se suprapune și mai vechea luptă împotriva corupției endemice și a imposturii instituționalizate în ultimii 20 ani.
S-au instalat noi reguli, mult diferite de hexalogul clasic al jurnalismului onest, cu un nou limbaj de lemn. Avem acum presă mainstream, presă independentă, social media – un fenomen extrem de nociv, care poate aduce orice idiot în prim planul atenției publice – bloguri, site-uri. Cu ajutorul Inteligenței Artificiale (AI) internetul este inundat acum cu filmulețe în care Esca prezintă aproape goală știri licențioase, Isărescu îndeamnă la investiții în cryptomonede obscure, iar Țiriac în fonduri de investiții inexistente. False, toate, bineînțeles. Un amalgam pe care niciun creier uman nu îl poate procesa în timp util.
Salvarea nu poate să vină decât din alegerea atentă a surselor de informare. Fiindcă avem, din fericire, și presă credibilă, care oferă materiale verificate și comentarii oneste în limitele impuse de ideologia căreia i se subsumează. Am în vedere aici ceea ce numim presă de calitate, cu vechime, cu standarde înalte privind sursele și formulările, așa cum este de aproape 30 ani și „Monitorul de Botoșani”.
A avea o majoritate avidă de divertisment facil, gata să înghită orice gogomănie și o minoritate capabilă să urmărească forța argumentelor și eleganța ideatică nu este o anomalie. Așa este peste tot. Ceea ce îngrijorează la noi este disproporția uriașă între aceste categorii. Ne va lua, estimez eu, cel puțin încă un deceniu până când această disproporție se va reduce semnificativ și constat cu bucurie că tendința, în acest sens, este pozitivă. Până atunci, fiind în plină campanie electorală, râdem, glumim, dar nu-i luăm în serios decât pe cei în care avem deplină încredere.
