Majoritatea covârșitoare a creștinilor din România au serbat ieri și azi Învierea Domnului. Stabilirea datei pascale e complicată datorită utilizării unor calendare diferite în diferite țări și a unor algoritmi diferiți. Diferențele au început din dorința Bisericii de Răsărit ca Învierea să nu fie celebrată simultan cu Paștile evreilor iar mai apoi schisma a culminat în 1054, odată cu Sinodul din Niceea, când catolicii au cerut recunoașterea primatului papal. În zilele noastre, acele motive și-au pierdut relevanța, astfel încât presiunea populară este din ce în ce mai mare înspre a se unifica data sărbătoririi Învierii în toate cultele creștine.
Astăzi, după secole de evoluție, cultura clasică admite unanim că religia, arta și filosofia sunt forme ale spiritului. În ciuda noilor tendințe de a trece aceste forme de cunoaștere în derizoriu, revoluția tehnologică, religia mântuirii și filosofia ontologiei umanului nu fac decât să întărească formele de împlinire spirituală pe care oamenii le caută cu asiduitate. Mai poate considera omul modern, conectat la cele mai variate surse de informare, religia drept o sursă de cunoaștere? Sunt destui cei care consideră că religia este modul de viată spiritual al celor ignoranți, iar filozofia și știința sunt preocupări pentru intelectuali. Pentru a răspunde, oarecum schematic, îl putem cita pe Einstein, care spunea că „cine bea paharul științei până la jumătate, va rămâne ateu; cine îl bea până la final, îl descoperă pe Dumnezeu”.
Întreaga civilizație europeană este clădită pe acest fundament. Religia a oferit chiar înaintea juridicului și a politicului, un sistem de norme și criterii utile conviețuirii sociale. Ulterior, unele din aceste norme au fost reglementate juridic: să nu ucizi, să nu furi, interzicerea căsătoriei între rudele apropiate etc. Alte criterii au rămas doar în domeniul religios: umilința, smerenia, respectul pentru părinți, castitatea. Între viața politică și cea religioasă au fost întotdeauna relațiile cele mai active, pornind de la faptul că omul este în același timp și cetățean și credincios.
Dacă în trecut educația, morala, cultura, știința erau controlate de către liderii religioși, astăzi avem un stat laic, în care conducătorii religioși și statutele bisericilor sunt recunoscute sau confirmate de autoritățile politice iar preoții sunt plătiți din bugetul statului. La rândul lor, bisericile recomandă supunere față de politic, consolidează prestigiul și autoritatea acestuia. În prezent educația, cultura, sănătatea sunt organizate și întreținute de stat și bisericilor și personalului de cult. Statul oferă religiei protecție, legalitate și siguranță. În schimb, religia răspunde, mai bine sau mai rău – după capacitățile ierarhilor locali, unor așteptări și participă la realizarea trebuințelor societății.
Am fost obișnuiți, aproape 30 ani după Revoluție, ca liderii politici și aspiranții la funcții înalte să se maimuțărească în fruntea procesiunilor religioase, mimând cu fețe caraghioase și cruci largi credința profundă. Au fost rânduri de alegeri în care intervenția publică și hotărâtă a unor înalți prelați a înclinat vizibil balanța, determinând rezultatul alegerilor. Între timp am evoluat vizibil, fie a crescut gradul de educație și implicit și bunul simț, fie că unii politicieni se înscriu în noile curente de negare ale formelor umane de cunoaștere, cert este că nu am mai văzut candidați înghesuindu-se în primul rând din fața altarului și nici pe scaunele împărătești din biserici. Atenție însă la cei care o vor face totuși de acum și până la alegeri, aceia sunt cu siguranță farisei, în sensul laic al cuvântului.
