A fost starețul mănăstirii Pelechit din Helespont, în Asia. Plin fiind de Duhul Sfânt, el a strălucit ca un soare printre oameni, vindecând-i de boli și curățind-i de duhurile cele necurate. Acest bărbat dumnezeiesc a luat mai apoi mucenicia în timpul lui Leon Armeanul (813-820) care pornise din nou prigonirile contra apărătorilor sfintelor icoane. Împreună cu alți patruzeci de monahi, Cuviosul Ilarion a fost alungat în surghiun la Efes, și acolo a pierit în temniță.
A trăit pe vremea împărăției lui Leon Isaurul (717-741) și a lui Copronim, fiul lui (741-775). Un căpitan de-al lui Copronim, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta și marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârșea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrând în biserică și în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea și a răsturnat la pământ Sfintele și dătătoarele de viață Taine ale lui Hristos.
După aceea, prinzând pe cei mai aleși monahi, patruzeci și doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalți, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alții, bărbile și feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins și altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mănăstirea și biserica, iar pe cei ferecați, patruzeci și doi de părinți, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului și acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Invidiosul nu primește doctor pentru boala sa și nu poate găsi leac tămăduitor al suferinței, deși Scriptura e plină de ele. El așteaptă ușurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbușind-se pe unul din cei invidiați. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat din fericit nefericit, din norocos nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără și se mânie. Mulțumind pentru darurile primite și mai mult se cătrănește de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbătăciune nu depășesc ei prin cruzimea lor? Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioșii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire și atenție.
„Rănile invidiei sunt adânci și ascunse și ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzișurile conștiinței. Invidiosul e dușmanul propriei sale sănătăți sufletești. Cel invidiat poate să scape și să ocolească pe invidios; iar invidiosul nu poate scăpa de sine însuși. Tu, invidiosul, dușmanul tău e cu tine, vrăjmașul ţi-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adânc, ești legat cu un lanț neîndurat, ești prizonierul invidiei și nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu și a urî pe cel fericit, iată o nenorocire tară leac. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
