În 1877, apărea la Botoșani Calendarul „Lectorului Român”. Redactorul și proprietarul acestuia era I.G. Kernbach – profesor de igienă la Liceul „Laurian”, funcționar la poștă, colaborator la diverse reviste –, care a mai scos, la Botoșani, și alte publicații cu o durată mai lungă sau mai scurtă de apariție: „Lectorul Român” (1873-1874); „Foaie pentru toți” (1877); „Aurora” (1881); „Albina Botoșanilor” (1881-1882) (I. Maximiuc, „Posibile și necesare corective și completări la o (posibilă) istorie a presei locale”, în: „Hierasus”, nr. 16 din 1996).
„Calendarul Lectorului Român” apărea în continuarea „Lectorului român”, care își propunea a „procura aceste cerești mulțumiri, prin care să uiți totul ce apasă dureros asupra sufletului, toate câte fac viața plină de zile și nopți amare”, invitând la lectură pentru „a ne instrui să cunoaștem lumina în care trăim, de a ne face să iubim familia – această patrie a căminului – și să iubim Patria – această mare familie a sângelui și a originei oricărui popor!” (apud: E. Antonovici, „Lectorul român”, în: „Clopotul”, nr. 2380 din 8 decembrie 1968).
Apariția celui de-al patrulea număr al „Calendarului” avea să provoace o lungă polemică între redactorul „Curierului de Iassi”, Eminescu, și „Curierul Foaia Intereselor Generale”, în care cineva semna: „R”.
Eminescu remarca apariția Calendarului „Lectorului Român” la rubrica „Diverse”, intitulându-și textul: „Literatura din Botoșani”:
„Știam odată, că în vechiul târg al Botoșanilor se face pastramă bună și în genere se dau cărnii acele modificații, care o fac să se împotrivească timpului și să figureze sub numirea generală de mezelie în deosebite formate prin băcălii și piețe. Dar că în Botoșani s’ar fi făcând și literatură și ’ncă literatură știi cole! cu șic, asta n’o știam, păn’ a nu ne veni Calendarul „Lectorului român” pe anul 1877 (Anul al IV). Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic, fără ca noi să le fi băgat de samă. Dar acuma… acuma cetitorul nu ne mai scapă. Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoșănene, să se îmbete de profumul florilor de pe malul Botoșancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi, cari în acest fericit oraș au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie. Acest calendar conține smântâna (ca să nu zicem crema) inteligenței literare din acel oraș, iar untul din acea smântână e neapărat D. N. I. Angel”.
Și, în continuare, Eminescu lasă să „vibreze așadar coarda artei angelice”, reproducând două poezii. Prima, scrisă de N.I. Angel în iunie 1873, avea titlul „Dedicație. Amicului meu V… M… (telegrafist). O noapte de serviciu” și reprezenta reflecții despre trecerea timpului prilejuite de lampa cu gaz:
„Lumea acum doarme… Nu-mi aduc aminte
O noapte mai grosavă!… dar numai eu veghez!
Veghez cu morsa singur și lampa, împreună.
Amici inseparabili în ore de serviciu.
…
Veghez singur cu lampa, dar gata-i consumată…
Peri și ea, și fumu-i!…. Eu numai n’am perit!
O! temp! este vr’o lege ce’n spaciu te conduce?
Este o lege eternă ca tine nu mai pere ?”
În a doua poezie – „Resignațiune” – poetul N.I. Angel – de fapt, gura sa – se resemna:
„Gura-mi să resignă, și fiere amărâtă,
Voiu sci, de-a trebui, a bea păn’la finit!”
Și pentru că poetul era și „prozaist”, Eminescu reproduce din „gingașa scriere novelistică, pe care a comis-o tot D. Angel” – „George și Maria” – „câteva modele pentru viitoarea stilistică română”.
Peste puțin timp, „R.” de la „Curierul Foaia Intereselor Generale” avea să-i răspundă lui Eminescu cu „Brevetul de pastramagiu a redactorului oficial din Iassi dat de el-însuși” (publicat în nr. 5 din 20 ianuarie 1877, p. 5).
Nici dicționarele, nici istoriile literare însă nu au reținut numele lui N.I. Angel. Atât am putut afla: a mai publicat, în „Lectorul român”, nuvela „Călugărul din N…”, și aceasta – e de presupus – un model „pentru viitoarea stilistică română”.
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu
