Virgil COSMA
jurnalist
„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. Discursul-testament rostit în Parlament de ultimul monarh al României, în 2011 – la împlinirea a 90 de ani, a trezit în noi toţi mândria de a fi români, reuşind atunci, cu o decenţă rar întâlnită, să ne facă să înţelegem ce înseamnă dragostea de ţară. A fost singura dată în istoria legislativului post-revoluţionar al României când întreaga asistenţă – indiferent de opţiuni politice şi stratificare socială – a amuţit de respect, reuşind să întregească solemnitatea unui moment care a devenit apoi istoric. De ce numai odată? De ce numai atunci? Are poporul român o vocaţie irepresibilă de a-şi rata şansele în devenire? Numai Dumnezeu o ştie, însă răspunsul trist la întrebările de mai sus este sugerat de traiul nostru zilnic şi de mai toate cele ce ni s-au întâmplat din 1947 încoace.
Nu că până atunci ar fi curs laptele şi mierea pe şanţurile drumurilor patriei, dar celor patru regi ai României – cu bunele şi relele lor – le datorăm independenţa, reîntregirea teritorială, instituţiile moderne în rând cu cele ale Europei, marea majoritate a infrastructurii şi, nu în ultimul rând, respectul tuturor cancelariilor europene. Aduşi în ţară într-un moment de mare cumpănă, când făuritorii primei uniri nu reuşeau nicicum să împace taberele interne dornice de putere, descendenţii Casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi-au luat rolul într-atât de serios încât nu au ezitat să declare război – atunci când interesele României au cerut-o – patriei lor de origine. Mai apoi, au impus ţara ca o voce distinctă şi autoritară în spaţiul geografic european, obligând marile puteri să ţină cont de noi şi de poziţia noastră, de la Bursa de Grâu şi până la înfiinţarea Ligii Naţiunilor.
De ce am refuzat în 1990 revenirea la normalitatea pe care istoria ne-o înfăţişa limpede, reintegrarea rapidă în rândul naţiunilor care contează şi ieşirea din rândul celor care rabdă cuminţi ce li se hărăzeşte, o vor lămuri probabil doar dezvăluiri târzii, garnisite cu spioni din patru vânturi, cu vânduţi şi trădători, pe care acum îi putem doar bănui fără să avem dovezi concrete, revelaţii care vor veni când nu vor mai avea mare importanţă şi nici nu vor mai putea schimba ceva.
„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti” – este moştenirea pe care a vrut să ne-o lase Regele Mihai, în discursul citat la început. Ce avem astăzi, în schimb? O inaptocraţie (zicere rafinată franţuzeşte de scriitorul Jean D’Ormesson, dintr-o alocuţiune inspirată a politicianului laburist britanic Paul Flynn, care o numea ineptocraţie) şi care este „un sistem de guvernare în care cei mai puţin capabili de a guverna sunt aleşi de cei mai puţin capabili de a produce şi în care membrii societăţii cel mai puţin capabili să se susţină sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea averii şi a muncii unei mase de producători aflată în continuă scădere”.
Simpla comparaţie ar trebui să ne lămurească asupra a ceea ce am pierdut, ca naţiune, în 1990. Fiindcă, dincolo de intrigile de palat şi indiferent de consecinţele lor în privinţa vieţii membrilor Casei Regale, ar fi trebuit să ştim şi singuri, fără ca Majestatea Sa să ne-o fi reamintit, că „Regalitatea nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie” (citat din acelaşi discurs). Câte alegeri mizerabile, împănate de injurii, insulte, bătăi de stradă, minciuni şi neîmpliniri am fi putut scuti în ultimii 27 ani? De câtă cheltuială inutilă am fi putut salva sărmanul buget, dijmuit până la blană de noii înscăunaţi? Casa Regală s-ar fi întreţinut singură, din domeniile şi averile Coroanei, dobândite cinstit prin cumpărare şi nu prin rapt, aşa cum greşit s-a învăţat în şcolile comuniste.
Sunt întrebări oarecum lipsite de sens acum, când – chiar dacă instituţia în sine nu ş-a pierdut sensul şi o putem avea în vedere în viitor – urmaşii Măriei Sale nu-i prea fac cinste. Sau nu într-atât încât să putem striga: „Regele a murit. Trăiască Regele!”. ASR Margareta este o prinţesă admirabilă, dar pare să se afle sub influenţa nefastă a unui personaj care a devenit profund antipatic opiniei publice. Nicolae s-a dezonorat singur, făcându-se vinovat de o greşeală impardonabilă pentru un posibil moştenitor al Coroanei de Oţel. Celelalte fiice al Regelui sunt mult prea îndepărtate de ţară, chiar dacă ele sau copiii lor figurează în lista de succesiune la şefia Casei Regale şi, implicit, la Tron. Putem, în schimb, să ne scoatem pălăriile pentru o clipă şi să murmurăm o rugăciune: „Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi şi pentru ţară şi te rugăm îndură-l Majestate pe Dumnezeul nostru să ne ierte şi să ne izbăvească, iar noi te vom pomeni în veci, ca fiind Regele Mihai I, cel loial, al românilor de pretutindeni”.
