S-a născut în Nursia, o provincie a Italiei, în anul 480 după Hristos, din părinţi slăviţi şi foarte bogaţi. Primeşte tunderea în monahism de la monahul Roman. Se retrage într-un munte stâncos, unde va rămâne într-o peşteră timp de peste trei ani. Sfântul Benedict din Nursia avea duhul înainte vederii, al vindecărilor, al scoaterii demonilor, al învierii morţilor; el se înfăţişa unora la mari distanţe pe faţă; iar altora le apărea în vis. Odată Sfântul Benedict a văzut cu duhul că paharul cu vin care i se pusese înainte este otrăvit. Când l-a însemnat deasupra cu semnul sfintei cruci, paharul s-a spart în bucăţi.
A întemeiat douăsprezece mănăstiri, în care a aşezat câte doisprezece monahi în fiecare.
Sfântul Cuvios Benedict a întemeiat rânduiala monahală a benedictinilor, ordin care există şi astăzi în Biserica Romano-Catolică. El a reorganizat monahismul apusean cenobitic şi a compus reguli monahale, inspirat fiind de scrierile Sfântului Vasile cel Mare, ale Fericitului Augustin şi ale Sfântului Ioan Casian. Regulile sale monahale, care sunt adevărate izvoare de spiritualitate, au transformat Europa, de-a lungul secolelor.
Cuviosul Benedict şi-a profeţit sfârşitul cu şase zile mai înainte de a muri. El şi-a săpat mormântul, iar în a şasea zi a cerut să fiu dus în biserică, unde s-a împărtăşit şi a dat binecuvântarea sa obştii. El a trecut la cele veşnice în ziua de 14 martie 543, în Mănăstirea Monte Casino, la vârsta de 63 de ani.
Viaţa Sfântului Benedict a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare, după mărturiile celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat.
Părţi din moaştele Sfântului Benedict se afla la Mănăstirea Casino şi la Mănăstirea Fleury din Franţa.
Bunicul şi nepoţelul
Un tată era înaintat în vârstă şi tremură în aşa măsură încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărî de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. „Ce faci tu aici?”, îl întreba tatăl. „Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni”. Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
Preot Olivian SANDU
