„…frumoasa damă de onoare a Reginei, domnișoara Livia Maiorescu, o tânără domnișoară de minunată statură, cu o privire serioasă și deșteaptă în cei doi ochi căprii neobicinuit de mari așezați sub fruntea lată a unui chip de forme nobile și energice, care exprimă puterea de voință și o covârșitoare inteligență. Părul castaniu era învelit în o cârpă de mătasă roșie strînsă împregiurul capului, pe când colțurile ei lungi atârnau în jos preste gât. Gâtul era împodobit cu salbă de aur şi cu şiruri de mărgele albastre şi albe. Ia fină şi gălbuie era bogat împodobită cu flori negre şi roşii, în fir de aur şi de argint, cusute parte drept, parte în cruci. Mai jos de brâul lat cădea preste poală o tunică în felul mai sus descris, roşie, ceva mai scurtă, cusută cu fir de argint, tare deschisă în faţa, strîns lipită pe trup şi încreţită în cute înguste. Întreaga înfăţişare avea un farmec de tot original şi cu deosebire atrăgător” – astfel o descria pe Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu, L. Pietsch, care publicase un lung eseu, „În regatul Carmen Sylvei”, în „ Nazional Zeitung” din Berlin, preluat de „Tribuna” în numerele 268-286 din 1886.
În același an, spre finalul lunii decembrie, Livia Maiorescu demisiona de la Palat, iar pe 12 ianuarie 1887, părăsea România, însoțind-o pe mama sa, Clara Maiorescu, la Berlin. Titu Maiorescu nota în „Însemnări zilnice”:
„Dumineca 21 Dec. 1886 /2 Ian. 1887. La’ ora 11 Nic[olae] Mandrea Ia mine… [Clara și Livia] au plecat astăzi cu trenul Orient-Fulger (întârziat ca 2 ore) pe la ora 6, prin Viena, la Berlin…” (Vol. II, p. 373).
În acel an, pe 3 martie, Livia avea să împlinească 24 de ani. Ce va fi notat la nașterea fiicei sale, pe 3 martie 1863, în jurnalul său – dacă va fi notat –, Titu Maiorescu rămâne necunoscut, căci „Însemnările” sale – publicate datorită, în primul rând, Liviei Maiorescu – omit perioada 12 iulie 1859 – decembrie 1866. Prima însemnare despre fiica sa Maiorescu o face, retrospectiv, în octombrie 1866:
„Ultima parte, critica etimologismului, am scris-o în nopți în care mica mea Livia zăcea bolnavă de un început de holeră, când am văzut cu cea mai adâncă strângere de inimă resignarea micei creaturi” (Vol. I, p. 124).
Ultima, din volumul al III-lea al „Însemnărilor”, din 22 octombrie 1890, trimite la o scrisoare către Livia, însă paginile „pe care era transcrisă în «jurnal» scrisoarea au fost tăiate” (Vol. III, p. 267). Între cele două note, viața Liviei Maiorescu poate fi urmărită îndeaproape, tatăl său consemnându-i prezența la ședințele „Junimii”, la serate, în călătorii sau cu alte ocazii.
Abia însănătoșită Livia, Clara și Titu Maiorescu pornesc, pe 22 iunie 1866, spre Berlin – aceasta pare să fie prima călătorie a Liviei. „De Luni 30 Iulie stil vechiu până Duminică 12 August cu Clara și Livia făcut călătorie în Carpați, prin Dorna, Broșteni, Borsec”, notează despre altă călătorie Maiorescu, promițând „un mic jurnal de călători” (despre care însă nu se știe nimic) (Vol. I, p. 207). În iulie 1875, Livia e doar cu mama sa la Pyrmont, iar în august toți trei sunt în Elveția pentru trei zile. Reveniți în țară, fac o excursie, însoțiți de Mite Kremnitz, la Târgoviște, Dealu, Viforâta, Gorgota: „Mite pictat mult, Livia fericită cu flori și cântând, Clara cu atentă privire a munților înalți”, consemna Titu Maiorescu (Vol. I, p. 234). Din septembrie, relațiile dintre cei doi soți par a se răci („În Septemvrie și începutul lui Octomvrie din ce în ce mai mare violență a nevestei-mei…”, nota Maiorescu (p. 237)), iar Livia, după două săptămâni de ședere la pensionul Emiliei Humpel din Iași, pleacă cu mama sa la Lausanne. Studiul, după pensionul din Iași, pare că le continuă cu o guvernantă, Mina Meyer, franceză elvețiană, cu care revin din călătorie mama și fiica la București.
În aceeași perioadă, prin 1876, Maiorescu își făcea planuri alternative, de emigrare în America, pe care nu le va urma, după cum se știe:
„Să emigrez în America. Întâi să fi demisionat din minister. (…)
Livia s-ar duce la Emilia pentru educație. Iar eu ași avea să plătesc întâia pensiune anuală, și apoi să trimet pe celelalte din America” (Vol. I, p. 244). Vor pleca însă „singuri (adică cu Clara și Livia) la Potsdam” (p. 255). Iar până la revenirea la București, pe 18/30 Iulie, „încolo, liniștită vieață de familie”, Maiorescu îi dă lecții de istorie și literatură fiicei sale; „ea ia încă lecții de piano și cântă minunat” (Vol. I, p. 256). Revine de unul singur la București, urmat de soția sa pe 25 septembrie 1976. „Livia a rămas în institutul D-nei „Grossmann-Schroth, Dresden, Bismarckplatz 8, 450 de taleri pe an, afară de piano, dar cu toate celelalte. Foarte elegant”, constata Maiorescu (Vol. I, p. 266). Era mulțumită și Livia (Vol. I, p. 268). Revenea în țară, însoțită de mama sa, pe 16/26 septembrie 1977. Avea 14 ani, era „înaltă, mai înaltă decât mama ei”, o descria Maiorescu (Vol. I, p. 283). Înțelegea ce se întâmplă între părinții ei și o judeca – după cum o va face și altădată – pe Mite Kremnitz: la o întrebare a lui Maiorescu despre „«Rum[änische] Skizzen» ale Mitei”, avea să-i răspundă: „Cartea nu-mi place de loc. Nici nu o poți citi altora. Specificul românesc cu totul pierdut”. O spusese „liniștit și hotărât”, dar lui Maiorescu judecata îi păruse falsă, deducând „că ea era molipsită de antipatia familiei Kremnitzilor în contra Mitei” (Vol. I, p. 285). Cu o altă ocazie Maiorescu o povățuia: „când ai spus ori ai făcut ceva greșit, trebuie, îndată ce s-a adeverit că e greșit, să mărturisești aceste lucruri imediat, cu voie bună. Asta câștigă inimile și e un mare semn e amabilitate” (Vol. I, p. 286).
Pe 10/22 iunie 1878, Livia va pleca cu mama sa, „pe mai mulți ani” (credea Maiorescu), la Geneva (p. 295). Maiorescu va insista pentru studiile Liviei în Germania, și nu la Paris, cum îi propunea Clara: „Acolo e o școală normală de Stat, afară de asta bun învățământ muzica. Școală superioară pentru pictură și teatru, multe ocazii pentru englezește. Învățământul va fi mult mai solid și având pretutindeni mai multă valoare decât cel elvețian” (Vol. I, p. 309). Și tot la fel va insista să nu se întoarcă în țară: „Aici în țară Livia nu are nici un teren de societate, în Berlin însă îl are. Trebue să viziteze baluri de juriști, în genere toate societățile ce-i sunt accesibile acolo, și trebue să găsească tinere fete, cu care să se împrietenească. Pentru asta se cere, în timp, ședere acolo, durabilă, nu trecătoare. Ea trebuie să poată avea prilejul, din baza singură a unei relații de familie recunoscute și în cercul unor femei prietene, să vadă defilând prin fața ei lumea bărbaților – asta e datoria noastră de părinți. Dacă-i vorbește inima și se hotărăște pentru cineva în Germania, cu atât mai bine și cu atât mai liniștitor pentru mine. Dacă nu, tot bine. Va avea destulă avere, ca să poată scoate la capăt în lume și singură” (Vol. I, p. 315).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu
