Mai multe sondaje recente arată că electoratul s-ar îndrepta cu precădere către candidați independenți. Este explicabil, oamenii propuși de partidele vechi au dezamăgit crunt, înscriindu-se fără rezerve pe linia deja consacrată a îndestulării personale și de grup de interese. Iar cei propuși de partidele mai noi vădesc, prin ceea ce declară și propovăduiesc, o pregătire extrem de sumară atât în domeniul administrativ – crucial pentru România de astăzi – cât și politic. Adică sunt mai proști, mai îngălați și mai dependenți de sforării oculte decât predecesorii lor, învechiți deja pe scena publică. Un sondaj INSCOP, altfel destul de credibil, arată că mai mult de jumătate dintre alegători ar prefera candidați independenți.
Mai de voie, mai de nevoie, partidele fruntașe se văd nevoite să țină cont de această tendință. Geoană zburdă prin sondaje, cu mai mult de zece procente în fața candidaților căzniți și compromiși ai PSD și PNL. Un alt sondaj arată că actuala șefă a Parchetului European, Laura Codruța Kovesi, i-ar învinge în dueluri unu la unu pe oricare dintre ei și că ar putea să piardă cursa prezidențială doar în fața lui Geoană. Asaltată de ziariști, fosta șefă a DNA a afirmat apăsat și fără drept de echivoc că nu are de gând să candideze în România și că orice speculații și comentarii pe acest subiect sunt inutile, ba chiar neavenite.
Necazul este că nici actualul adjunct al secretarului general NATO nu este vreo lumină. Cu două înfrângeri electorale la activ, chit că una a fost măsluită în favoarea adversarului său, dincolo de fațada poleită a actualei sale funcții – o sinecură acordată țării noastre și nu persoanei sale – Mircea Geoană este la fel de lipsit de substanță ca adversarii săi. El anunță reforme, a lansat și un site, „România Renaște”, dar fără să propună vreun proiect concret. Oportunist și cinic, a învățat de la cel care l-a învins în 2009 că „impresia artistică”, respectiv festivalul de vorbe goale, face diferența și nu faptele propriu zise.
Numai că, la nivel național, iar ne confruntăm cu acea așa zisă schizofrenie socială: una zicem și alta facem. Mai mult de jumătate dintre cei chestionaţi spun că ar prefera un preşedinte de dreapta, doar unul din cinci ar vrea un politician de stânga, în timp ce aproximativ o treime sunt nedeciși. Cum se potrivește acest tablou, repet că sondajul este unul credibil, cu preferința majoritară pentru Geoană, care este un om de stânga, puternic ancorat în curentul progresist și care se visează un fel de Macron al României? Mișcarea imaginată de artizanii candidaturii sale este deocamdată doar un site pe internet, lipsit de relevanță și fără aderenți.
În cele din urmă, dacă această tendință va persista – și are toate șansele chiar să se consolideze până în noiembrie, din cauza lipsei de substanță și a compromiterii contracandidaților – toate părțile implicate vor fi nevoite să ajungă la un compromis, ca singură șansă de a menține actualul establishment politic, conform directivelor de la Bruxelles. Cum ditamai țara, a șaptea din Europa cel puțin ca populație dacă nu și ca potențial, nu a reușit să aducă în prim plan oameni noi, impecabil pregătiți, energici și vizionari, nu ne rămâne decât să revopsim ciorile îmbătrânite prin funcții, în speranța că nu mai sunt atât de flămânde și lacome ca în tinerețe.
Modelul pseudo-independenților, în fapt candidați de partid escamotați în persoane libere de obligații, cred că va fi testat pe ici pe colo, în funcție de bătăliile locale pentru putere, în alegerile locale din iunie. Atunci vom vedea dacă și cum va funcționa. Precedentul creat de reușita medicului Oprescu la Primăria Generală a capitalei este un mare și nefericit exemplu de eșec administrativ și politic, de minciună dată în vileag după chiar primele luni de mandat. Și sunt toate șansele ca, dacă nu intervin cutremure politice majore, istoria să se repete.
