Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea pe 29 februarie în anii bisecți, iar în anii nebisecți pe 28 februarie.
Cuviosul Ioan Casian s-a născut în provincia romană Scythia Minor, în anul 360. A fost atras încă de mic de viața monahală. La vârsta de 17 ani, pleacă în Palestina împreună cu prietenul lui Gherman. Vor rămâne amândoi, timp de doi ani, într-o mănăstire din Betleem, unde se adâncesc în canonul vieții monahale, apoi părăsesc Palestina pentru Egipt, în dorința de a cunoaște viața și învățătura marilor asceți.
În ciuda hotărârii lor de a rămâne aici, după un timp îi aflăm, tot împreună, la Constantinopol, unde îl cunosc pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Văzând curăția sufletească în care trăiesc cei doi, acesta îl hirotonește diacon pe Casian și preot pe Gherman, potrivit vârstei lor. Alături de el, Casian își va desăvârși pregătirea teologică, după cum mărturisește în scrierile sale: „Eu sunt ucenicul și opera lui Ioan”.
În anul 405, cei doi merg la Roma, unde încearcă să-l apere pe Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care în anul 404 fusese exilat pentru a doua oară. Se presupune că aici, la Roma, Gherman a trecut la cele veșnice. Hirotonit preot, Casian ajunge la Marsilia, unde în anul 415 întemeiază două mănăstiri, una pentru bărbați și alta pentru femei. Sfântul Ioan Casian este considerat întemeietorul monahismului în Franța și ocrotitorul Marsiliei. Se pare că aici a murit în jurul anului 435, curând fiind cinstit ca sfânt, la început în Marsilia și în sudul Franței, pe data de 23 februarie.
Orice suflet care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască și Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria și pacea vor fi în suflet; și nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale.
Celui ce se căiește Domnul îi dă raiul și împărăția veșnică, împreună cu El. După mulțimea milostivirii Sale, El nu-și mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu și-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El. Mare e milostivirea Ta, Doamne; și cine poate să-Ți mulțumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pământ pe Duhul Sfânt?
Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuși Trupul și Sângele Lui, e limpede că El ne va da și toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu și atunci vom vedea purtarea de grijă [pronia] a lui Dumnezeu și Domnul ne va da și ceea ce nu așteptăm.
Când mintea pune stăpânire pe rugăciune și omul simte bucuria care este în aceasta, rugăciunea începe să lucreze singură, neîncetat, fără ca omul să se mai străduiască. Fie că mănâncă, fie că umblă, fie că doarme sau este treaz, înlăuntrul său el strigă rugăciunea și are pace și bucurie. Iar când lucrarea rugăciunii este cu el mai multă vreme, ea se face Rai înlăuntrul omului. Acesta este eliberat de patimi și devine un altul. Și dacă se întâmplă să fie în pustie… O! Atunci bucuriile rugăciunii nu mai pot fi înfățișate de cuvinte omenești.
Preot Olivian SANDU
