A fost un apărător al Ortodoxiei. A aparat sfintele dogme la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea (din anul 325), unde a respins învăţătura lui Arie. Împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, Eustatie a mărturisit pe lisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca fiind deopotrivă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh după dumnezeire (după fiinţa lor dumnezeiască). După moartea împăratului Constantin cel Mare, arienii au luat putere şi au început să-i prigonească pe creştini. Sfântul Eustatie a fost scos din scaun şi surghiunit, mai întâi în Tracia, apoi în Macedonia.
A trecut la cele veşnice în anul 345 după Hristos.
Sfântul Cuvios Timotei
A fost ucenic al Cuviosului Teoctist, stareţul mânăstirii din muntele Olimpului, lângă pustiul Simboli, în timpul împăratului Copronim (741-775). A trăit mulţi ani în pustietăţi, nevoindu-se în post, înfrânare şi rugăciuni. A primit darul de a tămădui bolnavii şi de a scoate din oameni duhurile necurate. A trecut la cele veşnice la adânci bătrâneţi.
Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi tot aceeaşi cale pe care a mers şi Hristos. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea pământească. El ne-a spus de la început că ”în lume necazuri veţi avea” căci lumea este ea însăşi un necaz din cauza noastră.
Din buze mulţi îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce – desăvârşita lepădare de sine – mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme.
Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici (Pr. Arsenie Boca)
– Preot Olivian SANDU
