În 1930, Alexandru Marcu instala în biserica din Borolea o plăcuță comemorativă care
amintește și astăzi, în lipsa pisaniei, de ctitorul bisericii:
„Aici zac osemintele pravoslavnicului boer medelnicer Gheorghe Marcu care a zidit și
împodobit biserica Sf. Gheorghe din Borolea la anul mântuirii 1845 cu cheltuiala sa
proprie. S-a pus această piatră în anul 1930 de Dumnealui fericitul întru pomenire strănepot Alexandru Marcu”.
Alexandru Marcu (născut pe 31 decembrie 1894 în Borolea) avea pe atunci 36 de ani,
fiind deja recunoscut drept unul dintre marii italieniști români. În 1931 avea să i se acorde
premiul „Gh. Asachi” al Academiei Române, în 1940 – Premiul San Remo de către Academia
Italiană; în același an, Academia Română avea să-l aleagă membru-corespondent. Mare ofițer al Ordinului Coroana României, Ofițer al Ordinului Saint Maurizio, decorat cu Comandor Coroana Italiei, Alexandru Marcu a fost arestat în 1946 și condamnat la 12 ani de temniță grea.
În vila sa din Bușteni se instalase Ana Pauker. În 1955, pe 27 februarie, Alexandru
Marcu a decedat în închisoarea Văcărești. În 1990 Academia Română i-a restituit post-
mortem titlul de membru-corespondent.
Despre medelnicerul Gheorghe Marcu se cunosc prea puține lucruri: a construit
biserica de cărămidă din Borolea pe cheltuiala sa; „un potir de argint, un disc și ibricel pentru turnat căldura în sfinte [aveau inscripționat] (…) numele ctitorului Gheorghe Marcu 1845” (C. Ciocoiu, Note la monografia bisericilor parohiale li filiale din județul Dorohoi, Tipografia județului Dorohoi, p. 127); un iaz din apropiere purta, probabil, tot numele acestui Marcu. În septembrie 1864, după decesul lui Costachi Marcu (dacă nu cumva e vreo confuzie de nume și e vorba de același Gheorghe Marcu), moșia e scoasă la „a fi dată în posesie” („Progresul”, nr. 123 din 17.09.1864, p. 3). Neprezentându-se doritori de a arenda moșia, anunțul este reluat în octombrie și decembrie, iar în 1865 două părți din moșie sunt scoase la mezat, întrucât soția răposatului Marcu, Speranța Marcu, își cerea, prin sentința Tribunalului Iași, a treia parte din dota sa de zestre de la minorul Iorgu Marcu („Progresul”, nr. 21 din 22 martie 1867).
Cert este că în 1870, moșia încă era întreagă, căci și anunțul de vânzare este reluat în acest an. La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul avea 109 familii, „cu 278 suflete”. Proprietatea moșiei era a mai multor răzeși, „având fiecare părțile sale deosebite”. „Calitatea pământului, în mare parte bună. Sătenii împroprietăriți au 57 hect., 50 ari; iar proprietarii moșiei au 1461 hect., 88 ari cîmp și 143 hect. pădure de stejar tînără. Iazuri sunt 4, între cari mai mare este acela numit Iazul Marcului, avînd suprafața de 1 hectar și 13 ari”, consemnau autorii „Marelui Dicționar Geografic al Romîniei” (Volumul I, București, Stab. Grafic J.V. Socecu, 1898, p. 540). Pe teritoriul acestui sat – menționau autorii – este dealul Geamănul. Despre acest deal, de fapt movila Geamăna, și „șirul movilelor, începând dela satul Borolea, până la Ștefănești” – spune legenda (adevărul pare a fi altul însă) – „sunt făcute de oștenii lui Ștefan-Vodă. El a dăruit locuri cât vezi cu ochii unui strămoș din satul acela, împodobit astăzi cu atâtea rămășițe de păduri. Și Borolea e sat de răzeși, și-l pomenesc mereu, cu multă mândrie pe marele Voevod care «i-a boerit»” (T. Pamfile, Mănunchiu nou de povestiri populare cu privire la Ștefan cel Mare, Chișinău, Tipografia „Glasul Țării”, 1919, p. 91). Răzeșii de aici se ocupau nu doar cu lucrul pământului, „dar și cu facerea de cărăușii”. „Răzeșul n-are obicei să vândă munca sa și mai ale să o dea cu mult înainte. Când este silit de nevoie și nu are de lucru la casa sa, atunci, dacă se întreabă munca și dacă se plătește bine, o oferă, însă tot în satul său”, constata, pe la 1866, Ion Ionescu (I. Ionescu, Agricultura Română din județul Dorohoi, București, Imprimeria statului, 1866, p. 391). Originea localității coboară, într-adevăr, în apropierea domniei lui Ștefan cel Mare, după cum reiese din actele de întărire a moșiei sau a unor părți din ea. Pe la 1600, Isac și Simion – fii lui Ion, Dumitru – fiul Stefei, Sora și Satha – fiicele Merăei și Velsă – fiul Andreicăi vând părțile sale din Borolea lui Patrașco logofăt. Ion, Stefa, Merăea și Andreică sunt fiii lui Lohan, care cumpărase, la rândul său, parte din Borolea de la Bratul, fiul lui Dragotă. Dragotă era fiul Musei și nepotul lui Toader Căliman. Iar Toader Căliman era fiul vornicului Vlad, prin care vița acestora coboară în vremurile lui Ștefan cel Mare.
Iar dacă am fi dispus de izvoare scrise, istoria localității Borolea ar fi coborât,
probabil, și mai adânc în istorie după cum o arată harta siturilor arheologice (a se vedea:
https://map.cimec.ro/Mapserver/).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
