În virtutea specificului unei structurări de bionotă pe care o are orice enciclopedie, articolul despre Dimitrie Scurei din „Enciclopedia Argeșului și Muscelului” rezumă nominativ parcursul său: „SCUREI, Dimitrie (Cernăuţi, Bucovina, 1846 – Câmpulung, Muscel, 1929). Profesor, geografie, funcţionar de stat, manager. Stabilit la Câmpulung, din 1867.
Liceul Aron Pumnul, Bucovina (1864), Universitatea din Bucureşti. Activitate didactică (succesiv): Şcoala Boteni, Muscel (1867-1869); Şcoala Nr. 1, Câmpulung (1869-1873); Şcoala Normală Carol I, Câmpulung (1896-1898). Revizor şcolar, Ministerul Instrucţiunii Publice, Bucureşti. Membru, Consiliul General al Judeţului Muscel. Documentări externe, Germania (organizarea învăţământului comercial), iniţiator în domeniu, primele clase de profil, la Câmpulung. Preocupat de evoluţia societăţii autohtone în perioada modernă, adept al Marii Uniri (1918). Corespondenţă cu oameni de seamă ai ţării: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Ion Slavici. Figură emblematică a reşedinţei Muscelului. Aprecieri comunitare antume şi postume” (Enciclopedia Argeșului și Muscelului, Volumul IV (S-Z), Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Golești, 2014, p. 28). Timpul în istorie însă se așază altfel decât în scurte note, cu curbe mai largi sau mai înguste, marcate de inevitabila emoție umană.
Venit din Bucovina, pare că Maiorescu, la rugămintea lui Carp, l-ar fi ajutat cu obținerea unui post. După alte surse, ar fi fost adus în Muscel de familia Beștelei. Așa sau altfel, pe Dimitrie Scurei îl aflăm la Școala din Boteni între 1867 și 1869. În octombrie 1869, președintele Tablei regești, contele Báró Apora îi expulzează pe foștii săi iobagi, români de naționalitate, locuitori în Tofălău – 300 suflete, 26 familie – și le licitează toată averea. Câțiva dintre ei – Zacharia Moldovanu, Ioan Tataru, Ioan Moldovanu, Ioae Simonu, Ioan Moldovanu – fac un apel, în numele comunei, de a fi lăsați în casele lor până la primăvară. Le publică apelul „Gazeta Transilvaniei” în nr. 76 din 13 octombrie 1869 (p. 1), chemând la subscripții. Între altele fie spus: Aurel Mureșianu, autorul textului, nu-și pune numele sub el pentru a evita repercusiunile asupra tatălui său, Iacob Mureșianu (I. Georgescu, Aurel Mureșianu, în: Patria, nr. 64, 20 martie 1938, p. 2). În lista de subscripție, trimisă de la Câmpulung, datată 30 octombrie 1869, publicată de „Românul” (7 noiembrie 1869, p. 882), figurează și numele lui D. Scurei cu 10 lei.
Între 1869 și 1873 Dimitrie Scurei este institutor la Școala nr. 1 de băieți din Câmpulung-Muscel. Despre această perioadă își amintește președintele Societății Medicale a spitalelor din București, membru al Academiei de medicină din România, Ion Nanu-Muscel, care i-a fost elev: „Am şi astăzi vie, înaintea ochilor mei, imaginea tânărului adolescent bucovinean, un frumos şi rubicond blond, de statură robustă, dar în acelaşi timp sveltă şi mlădioasă, care ridicându-ne în braţele lui vânjoase ne transporta într’o clipă pe masă sau treptele amfiteatrului din faţa băncilor, de unde trebuia să indicăm cu voce tare direcţiunea punctelor cardinale, sau să recităm şi să cântăm o poezie sau un cântec patriotic. Şi în acest sport de îmbrăţişare şi ridicare părintească, trecea cu aceeaşi căldură şi dragoste şi copilul orăşanului şi acela al ţăranului de la Bughea, Vişoiu sau Apa Sărată” (I. Nanu-Muscel, Din trecutul unei școli normale, în: „Curentul”, nr. 3314, 23 aprilie 1937, p.3).
Din 1873 și până în 1896, repere temporale din „Enciclopedia Argeșului și Muscelului”, Dimitrie Scurei, desigur, nu dispăruse din peisaj și nici nu se retrăsese în Dorohoi, la fratele său Ioan, „om foarte original”, pe care îl cunoscuse Dumitru Furtună și de la care aflase „câte ceva despre ilustrul său frate” (D. Furtună, D. Scurei, în: „Buletinul Mihai Eminescu”, 1935 (anul VI), p. 48). Semna, în 1873, alături de alți 25 de semnatari, o petiție adresată Camerei deputaților prin care se solicita „fundarea unui credit fonciar român” („Românul”, 28 februarie 1873, p. 1).
În 1884, Spiru Haret, ca inspector general al școlilor, formula, într-un raport prezentat Ministrului Instrucțiunii Publice, câteva propuneri printre care și acordarea unor „burse de călătorie”. „De am trimite pe fiecare an, un timp de 6 luni, câte patru cu îndatorirea de a străbate școlile din Germania, Belgia, Franța și Elveția, de a observă metoadele, de a adună note și material de tot felul, după cari să prezinte Ministrului la întoarcere un memoriu detaliat, am putea în timp de 10-15 ani să formăm un cadru de profesori luminați, indispensabil pentru regenerarea corpului întreg”, scria Spiru Haret. Se întâmpla ca în 1885-1886, să fie trimiși, în străinătate, în acest scop: I.Bogdan, Virgil Arion, D. A. Laurian, V. Mândreanu, G. Lucescu, V. A. Urechie, Scurei și C. Meissner (Spiru C. Haret, Ale tale dintrʼ ale tale, București, Carol Gobl, 1911, p. 715).
Despre această perioadă, a aflării lui D. Scurei la Iena, își va aminti botoșăneanul Nicolae Leon, fratele lui Grigore Antipa: „el venise trimis de ministru Sturdza ca sa studieze organizația școalelor normale (seminariilor). Scurei era mare iubitor de natură, de copii și de oameni, bun pedagog, nu de cei cu treptele formale ci cunoscător al sufletului omenesc și în special al sufletelor copiilor, el le făcea educația prin pilde și prin profilări de ocazie” (N. Leon, Amintiri, Partea III, Iași, Viața Românească S.A., 1927, p. 154-155).
Și tot el îi va aprecia efortul într-un raport: „Superioritatea învățământului (…) primar, faţă de cel secundar, în cea ce priveşte preparațiunea profesională, este în parte datorită câtorva profesori de scoli normale primare, C. Meisner, Scurei, etc. trimişi de către Minister în anul 1886 în Germania, cu misiunea de a studia acest învățământ. Aceşti profesori reintorcându-se în ţară, au semănat ideile aduse de ei, cel întâi la școala normală Vasile Lupu, cel de-al doilea la şcoala normală de institutori din Bucureşti” (N. Leon, Raport prezentat d-lui ministru al Instrucțiunii asupra învățământului științelor naturale, București, Instit. de arte grafice „Carol Göbl”, 1906, p. 6).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
