Profesorii au făcut anul trecut grevă și au obținut mărirea salariilor. Medicii de familie au anunțat că opresc activitatea și au obținut tarifele, decontate de stat, dorite. Paznicii de la penitenciare au vrut și ei drepturi și le-au obținut. Judecătorii nu au mai așteptat mila guvernului și și-au mărit singuri salariile, retroactiv. Mai nou, fermierii și transportatorii au scos tractoare și camioane și pe străzi, blocând circulația, ca să obțină subvenții. În mod cert, este abia începutul: guvernul Ciolacu va trebui să mulțumească mai ales numeroasele categorii de bugetari, nemulțumiți de faptul că nu câștigă mai mult.
Dar ce facem noi, cei care nu suntem nici profesori, nici agricultori, nici judecători? Care nu avem instrumente de forță cu care să șantajăm guvernul, adică nu deținem nici tractoare uriașe, cu care să blocăm circulația, nici nu păzim elevi în școli, ca să amenințăm că nu-i mai primim și nu dispunem nici măcar de un ciocănel de lemn cu care să ne acordăm sentințe cu orice fel de drepturi ne trec prin cap?
Răspunsul evident este: nimic. Noi, ceilalți, suntem vaca de muls. Câteva milioane lucrători în domeniul privat, plus câteva milioane de pensionari nespeciali, care văd cu groază cum pensia li se subțiază de la inflație de pe o zi pe alta.
Ceea ce se întâmplă este definiția clasică a statului condus de cleptocrați: politicieni însoțiți de camarile proprii fură atât cât pot din banii adunați din taxele și impozitele luate de la noi, completând restul din împrumuturi guvernamentale, îndatorând peste măsură țara, în total dispreț pentru drapelul pe care-l pupă cu ochii în lacrimi de Ziua Unirii.
Iar câtă vreme acest sistem a devenit regula și nu excepția, este evident că răspunsul social a venit în aceeași notă. Astfel, profesorii deși au obținut majorări salariale importante, nu au făcut nimic pentru a crește calitatea actului didactic; nici n-ar avea cum: sunt plătiți la fel, și cei harnici și cei leneși, așa că ajung repede la minima rezistență în care toți se transformă, mai devreme sau mai târziu, în paznici de copii. Judecătorii și-au mărit salariile și așa foarte mari, retroactiv. Din nou, fără să facă vreun efort în plus, fără ca măcar să mai rămână câțiva ani în activitate, să suplinească penuria din instanțele scoase prematur la pensie. Agricultorii – latifundiari cu mii de hectare – au obținut ca subvenții un sfert de miliard de euro, ce va fi plătit tot de noi, ca să elibereze drumurile.
Toți aceștia și pe viitor încă mulți alții tot un soi de furt săvârșesc, forțând executivul să le dea ceea ce în mod normal nu au dreptul să ia, dar în zilele noastre fiecare se socotește îndreptățit să pună mâna pe tot ceea ce apucă. Până la urmă banii au un circuit simplu: din buzunarele contribuabilului, în visteria statului, unde devin anonimi și, pentru că nu mai sunt ai cuiva anume, pot fi lesne furați de cleptocrația aflată la conducere sau de breslele care o servesc.
Iar Ciolacu și ai lui se lasă cu ușurință pensetați de banii publici pe care ar trebui să-i administreze în folosul comun. Până la urmă, e mai bună liniștea, pentru că astfel se poate fura mai lesne prin contracte oneroase cu statul și instituțiile sale, iar șpaga devine mai greu de observat. Concordia, urmare a acestei dulci complicități, adică eu fur, dar te las și pe tine, domnește peste patrie.
Nu există multe soluții pentru zona privată, mai ales pentru firmele ajunse la dimensiuni ceva mai mari, decât fie să facă afaceri cu statul, cotizând umil cleptocrației conducătoare pentru a se menține pe lina de plutire, fie că încerce scheme de evaziune, metodă îmbrățișată de tot mai mulți antreprenori, dovadă, printre altele, fiind măcar faptul că avem cea mai mică rată de colectare a TVA din Uniune.
Doar elevii, studenții și pensionarii și asistații social nu pot să protesteze altfel decât cu vreun marș, strigând sloganuri patetice, acțiune după care nu primesc nici măcar promisiuni. În schimb, elevii devin studenți, apoi absolvenți care pleacă pe capete să lucreze în țările normale, întorcând scârbiți spatele cleptocrației care a cuprins ca un cancer societatea.
Rămân pensionarii și asistații, ei nu au chiar nici o soluție. Se bucură de fiecare firimitură aruncată de hoții aflați la putere, pentru că uneori aceasta face diferența între viață și moarte. Ei înțeleg, vai cât de bine pricep ce se întâmplă!, în definitiv și-au dat voturile pentru formarea și consolidarea cleptocrației. Dar nu, ei nu se mai află la pârghiile puterii, pentru că dac-ar fi fost, ei bine, lucrurile ar fi stat pe dos și alții s-ar fi rugat de ei pentru o firimitură pe care, desigur, generoși, le-ar fi oferit-o. Sau poate nu.
