„Într-o si frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoșani vestea, că poetul Eminescu s-a întors de la Monastirea Neamțului și că e pe deplin sănătos”, își amintea Păun Pincio momentul în care îl văzuse pe Eminescu strângându-i „cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu” (M. Eminescu, Diverse (critici, vederile sale politice), Iași, Stabilimentul Grafic „Miron Costin”, p. 111). Probabil, era aprilie, căci Harieta, care avea să-și îngrijească fratele aproape un an (până pe 15/29 aprilie), îi scria Corneliei Emilian, în scrisoarea din 12/24 mai 1887: „șede la mine de la 9 April”.
În „Curierul de Botoșani”, Scipione Bădescu publica, de câte ori avea ocazia, știri despre starea lui Eminescu. Neavând la îndemână ziarul, reținem din însemnările Harietei, nu întotdeauna favorabile lui Bădescu, respectivele reportaje:
„A doua zi s-au și publicat în «Curierul din Botoșani» că veteranul doctor Isac a luat în cură pe Eminescu” (scrisoarea din 18/24 iunie 1887);
„Eu m-am certat cu B. … pentru minciuna ce a scris în Curier. El a zis că a făcut-o cu intențiunea de a-i scoate pensie lui Mihai, adecă să se afirme de Ministeriu”. Probabil, Bădescu încă avea vechea patimă a băutului, căci scria Harieta: „N-ave ce-i face, se-mbată ș-apoi vede lucrurile duplu” (scrisoarea din 12/24 septembrie 1887). De altfel, Harieta încerca să-l țină pe Eminescu departe de Bădescu tocmai din cauza acestei patimi: „…simt frica de două ori pe zi, cînd iese la plimbare să nu abuzeze de el vre un ca Bădescu” (scrisoarea din 8/20 decembrie 1887); „dar Bădescu, când își închipuie că-l va prinde pe Mihai undeva pe uliță cu bani și va be 8 butelci de șampanie, apoi este deplin satisfăcut” (4 februarie 1888).
Ce minciuni o fi scris Bădescu în „Curierul” rămâne încă de văzut, cert este că și Harieta și doctorul Isac erau supărați pe el:
„B. …iarăși a scris o minciună în Curier, venind îndată și rugându-mă să nu mă supăr că el priește lui Mihai și numai cu minciuni va putea face pe Domnii din Botoșani să stărue la Ministeriu. Doctorul Isac s-a înfuriet de minciuna lui, zicându-i că, de nu va reuși, apoi are să-l compromită de fața tuturora” (scrisoarea din 2/14 octombrie 1887).
Pe lângă știrile despre starea lui Eminescu, Bădescu era implicat, probabil, și în strângerea de fonduri pentru poet, publicând în „Curier” dări de seamă sau îndemnând la binefaceri: „Într-o zi a venit Bădescu aducându-mi două-zeci de franci de la un domn din Calafat și zece de la un preut din Cernăuți, pe care i-a și publicat” (scrisoarea din 26 noiembrie 1887).
Cert este că Harieta nu-l vedea cu ochi buni: „… și azi am citit în «Curierul» că a primit Mihai de la concertul din Iași patru sute de franci și aceasta este iarăși o minciună, ca multe altele de Bădescu scrisă” (scrisoarea din 14/26 ianuarie 1888).
Pare că, cu timpul, Scipione Bădescu pierduse și din curaj sau, pur și simplu, devenise mai precaut. Harieta relata în una din scrisori despre niște bani, care pare să fi fost însușiți de primar. Și cu toate că ar fi fost nu doar un subiect de senzație, Bădescu ezită „să-l publice”:
„O persoană, amploaiat mic, ne-a asigurat că banii trimiși de domnul cu scrisoarea alăturată i-a mâncat două sute de franci primarul din Botoșani, vestitul Hasnaș, cumnat cu generalul Filat. L-aș publica și mi-e frică că nu se va afirma pensia la ministeriu, pentru că făptuitorul este încarnat guvernamental
B… iarăși se teme să-l publice pe Hasnaș și el este convins că primarul însuși a mâncat banii, însă el, care ține cu guvernul, îi vine foarte greu. El mi-a zis: «Faceți cum veți voi, numai pe mine nu mă amestecați, dar nu tăceți că poate a mâncat și alți bani, de cari ni nu știm nimic»” (scrisoarea din 1 decembrie 1887).
Arhiva „Curierului din Botoșani” ar putea umple, probabil, unele goluri din biografia lui Eminescu. La fel, promisele amintiri despre Eminescu ale lui Scipione Bădescu. Ziarele din epocă anunțau apariția acestora:
„D. Scipione Bădescu, publicist din Botoșani, face cunoscut prin ziarul său, Curierul român, că a început a scrie o serie de amintiri vr-o 30 de epizoade din cele mai interesante din viața lui Eminescu. Aceste articole vor apare într-unul din ziarele cotidiene din capitală” („Românul”, 13 iulie, 1889, p. 691).
Dintre textele promise de Scipione Bădescu unul, pe care îl reproducem mai jos, a apărut sigur în același ziar, „Românul”:
„Lumina dulce a lunei se revărsa în valuri argintii peste întreaga fire. Cu buruieni crescute printre olanele depe coperișiu, cu streșinele rupte și crucea atârnând, abia ținându-se de un lanț, biserica Caimata, stă tristă, în mijlocul mormintelor cu cruci strâmbe și roase de vreme.
O adiere lină, clătina a lene frunzele unui plop bătrân, crescut în prejma bisericei, și freamătul foilor, s’auzea în depărtare ca susurul unul isvor.
Luna lumina curtea mare a bisericei tăcută și pustie – presărată pe ici-colea cu morminte, iar de pe clopotniță, s-auzea strigătul de cobe al cucuvaiei.
Tăcere adânca domnește… nimic nu se aude; din când în când sborul iute și speriat al vr’unei pasări de noapte, turbură liniștea de moarte ce domnește peste morminte.
Numai:
Biserica-n ruină
Stă curioasă, tristă, pustie și bătrână,
Năuntrul iei pe stâlpi-i, pereți, iconostas
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greer un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
În fața bisercei, un lung șir de odăițe, vârâte în pământ, de a’i crede că-s bordeie, sunt adăpostul preoților. De partea cea altă, pe după biserică, sunt încă două odăi, tot așa de scunde și înfundate în pământ. Una locuită de baba bisericei, cea l’alta cu chirie unui tânăr.
Nimic mai curios ca acesta.
Cu fața oacheșă, păr negru, ochii negrii – adânci ca marea – pelița feței albă și mată, tăcut, trist, retras în odăiță, toată ziua cu perdelele lăsate, scriind fără răgaz.
De când venise, nimeni nu pătrunse la el. Seara numai, când stelele începeau a sclipi pe cer, când luna lumina văzduhul, când frunzele plopului tremurau la adierea vântului, când printre crăci de salcie, razele lunei, străbăteau ca niște suliți de argint; atunci furișiu, pe ascuns, ferestrele lui se deschideau, lăsând să intre în valuri, răcirea serei și lumina lunei. Figura lui tristă, blândă, în gânduri adîncite, apărea la fereastră, privind lung curtea bisericei.
Înăuntru, un pat de scânduri, cu o velnița albă; în colț o masă de brad cu un scaun de lemn, iar în jurul păreților, policioare acoperite cu cărți. Tavanul de scânduri, înegrite de vreme, roase de cari și pline de păinjenișiu.
Masă, scaun, cărți, pat, totul era acoperit cu un strat des de praf.
Pe jos rogojina, iar de desupt, pământul lipit și netezit de baba bisericei.
Și privirea lui adâncă, pătrunzătoare, tristă ca durerea, se îndrepta în sus, privind seninul cerului, luna, stelele, pierzându-se în depărtări albastre.
Ast-fel petrecea de un an, de când venise.
Ziua scriind, noaptea privind natura până din spre ziuă.
Și când luna trecea pe după biserică, când s’auzea pitpalacul în pridvorul caselor din fund, stelele începeau a păli, luceafărul dimineței s’arăta pe d’asupra clopotniței; când ciripitul vrăbielor din plop umplea văzduhul și în liliacul din colțul casei s’auzea cântarea înceată, lină și mângâietoare a privighetoarei, el adormia dus, cu capul pe o mână, în loc de pernă.
Suflul zefirului îl răcorea fruntea largă, mare, întipărită tot d’auna de o profundă melancolie.
Fire tăcută, gânditoare… trăia mai mult cu el și cu natura.
Și de plânge de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
…..
Ța rămâi la ’a toate rece
……
Nu spera și nu ai teamă…
Acesta era Michail Eminescu. ”
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
