Este cunoscut și sub numele de „Daniil Schimonahul” sau „Daniil cel Nou”, nume care nu mai fac posibila confuzia cu prorocul din Vechiul Testament. S-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți. Ajunge la Schitul Sfântul Lavrentie, la 6 km de Putna, locul intrării sale în monahism. Din botez s-a numit Dumitru, iar prin călugărie s-a numit David. După ce primește marea schimă, ia numele Daniil.
S-a retras pe o stancă de pe malul pârâului Vițelul, unde va dăltui un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi va sluji drept chilie. Potrivit tradiției, Cuviosul Daniil i-ar fi prezis Sfântului Ştefan cel Mare că va urca pe tronul de domnie al Moldovei. După spusele cronicarului Ion Neculce, cuviosul Daniil este cel care l-a îndemnat pe Ştefan Vodă să continue lupta împotriva turcilor și tot de la el a venit și îndemnul de a zidi Mănăstirea Putna.
Nu se cunoaște data trecerii sale la cele veșnice. A fost înmormântat în partea sudică a pronaosului bisericii Mănăstirii Voroneț. Pe piatra de mormânt așezată de Sfântul Voievod Ştefan, stă scris: Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil.
Glasul conştiinţei
E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuși cuvântul con-știință însemnează a ști împreună, la fel. Iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu.
Patimile, reaua voință și peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc niște văluri peste ochiul acesta, niște solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci și Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conștiinței noastre s-a îmbolnăvit.
Glasul conștiinței însă, fiind și capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbușit mereu, toată vremea vieții noastre pământești. Odată și odată începe să strige la noi, parându-ne înaintea lui Dumnezeu și înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâșul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale drumeți prin viața aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra și-i va da dreptate, și ne va băga în chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să știe de Dumnezeu – și, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conștiinței bolnave. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieși din viața aceasta, fără să știi și tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, și nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
