Trăim într-o țară în care paradoxul este la ordinea zilei. Ne lăudăm cu cea mai bogată țară, dar majoritatea românilor trăiesc de pe o zi pe alta. Avem politicieni bogați care ne cer să avem răbdare și ne învață cum să strângem cureaua, dar au grijă ca lor să nu le lipsească nimic din momentul de față, nu așteaptă bunăstare în viitor. Avem o populație extrem de elastică; când vine vorba de număr de europarlamentari, parlamentari, funcționari inutili și cheltuieli cu dedicație suntem douăzeci și ceva de milioane, dar devenim foarte puțini când se fac investiții raportate la mia de locuitori – paturi în spitale, spre exemplu. Pe hârtie, avem cea mai mare creștere economică din Europa, dar crește numărul întreprinderilor băgate în faliment de politicile economice responsabile puse la cale de genii școlarizate la apelul bocancilor. Magistrații se pensionează la patruzeci și ceva de ani și cer pensii speciale, doar justiția e o glumă proastă. Geme țara de privilegiați, deși avem un articol din Constituție care prevede că nimeni nu este mai presus de lege. Și lista poate continua la nesfârșit…
Ne merge prost pentru că suntem o țară paradoxală, o țară unde prima grijă a românului nu e să protesteze contra abuzurilor guvernanților, ci să se adapteze la mediu. Și românul dovedește uimitoare abilități de gândac de bucătărie. Nu-i vorbă, și mediul îi permite. Prin urmare, trăim un paradox greu de înțeles atunci când vine vorba despre piața muncii. Pe de o parte, întreprinzătorii se plâng că nu au pe cine să angajeze. Lunar – să ne raportăm doar la meleagurile eminesciene – sute de locuri de muncă sunt disponibile în județ. Pentru multe nici nu e nevoie de cine știe ce studii sau calificări, dar nu sunt ocupate, fiind „reportate” pentru luna următoare. Au trecut vremurile când patronul tăia protestele din fașă cu „la poată așteaptă alții o sută să-ți ia locul”. Cu toate acestea, în România încă mai există asistați social. Nu e vorba despre cei care chiar nu pot munci, care au nevoie de asistență socială în adevăratul sens al cuvântului, ci de indivizi buni de muncă, dar care preferă să se spurce și la mila statului. Și statul are grijă de ei, nu de alta, dar când vin alegerile se știe cine sunt primii la pus ștampila.
E o situație paradoxală, ca atâtea altele. Angajatorii nu au pe cine să angajeze, dar încă avem asistați social buni de muncă. Asistați care nu trăiesc doar din ajutor, se înțelege. Ajutorul e un supliment; unii învârt lunar mai multe parale decât un profesor sau un inginer, deși la capitolul studii nu se pot lăuda nici măcar cu diploma de opt clase. Dar statul, în marea lui înțelepciune, le permite astfel de manevre. Cei care se încăpățânează să muncească cinstit în țara asta sunt luați de fraieri și plătesc contribuții enorme pentru a susține, printre altele, și cohortele de asistați. Iar instituțiile statului, numeroase și supradimensionate, nu fac mare lucru în folosul cetățeanului onest. Acel cetățean jupuit din toate părțile, pe banii căruia se fac investiții fără noimă, se plătesc datoriile externe și pentru care statul nu găsește niciodată resursele necesare. În viitor, nu acum… În viitor o să aibă cetățeanul drumuri, spitale, școli, pensie și asigurări sociale adevărate, nu acum. Deocamdată suntem pe drumul cel bun, dar mai avem până la destinație, nu-i așa? Și nu trebuie să-i ignorăm pe cei care au ajuns deja la final. Adică au primit deja ceea ce poporanilor de rând li se tot promite.
Și, desigur, mai sunt și cei care nu fac nimic, dar sunt întreținuți de cei care muncesc, laolaltă cu specialii. Specialii sunt pensionați la nici cincizeci de ani, alții sunt obligați să muncească până la șaptezeci. Cică nu sunt specialiști și de asta crește vârsta de pensionare pentru unele domenii. Să înțelegem că magistrați avem mai mulți decât e cazul, de asta se pensionează la patruzeci și cinci de ani? Asistați și speciali, cu toții plătiți din aceeași pungă. Cea în care bagă bani cei care muncesc, dar care nu au drepturi.
