Are două zile de prăznuire în timpul anului bisericesc: 16 august și 20 octombrie. Acesta face parte din familia de nobili bizantini, Notara. Bunicul său, Luca Notara, a fost ultimul prim ministru al Imperiului Bizantin.
S-a născut în anul 1508 în satul Trikkala din Peloponez. De tânăr, a fost călugărit în insula Zakintos, ulterior primind Schima Mare în Muntele Athos. A mers la Ierusalim unde a stat timp de 12 ani. În acest timp a fost hirotonit diacon și preot de către Patriarhul Gherman. Va petrece apoi o vreme în Creta și Zakintos, iar în 1555 a sosit în Kefalonia, unde a restaurat o veche biserică închinată Adormirii Maicii Domnului și a înființat o mănăstire de maici pe care a numit-o „Noul Ierusalim”. În scurt timp, aceasta a devenit un important centru de caritate.
În cele două zile de cinstire, racla cu moaștele sale este purtată în picioare pe deasupra persoanelor suferinde de boli psihice sau demonizate, aducând și astăzi numeroase tămăduiri.
Sfântul Mucenic Artemie
A fost duce al Alexandriei în vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337). El şi-a întărit credința în Hristos după ce a văzut pe cer semnul Sfintei Cruci, descoperit lui Constantin, ca semn prin care va ieși biruitor în lupta cu Maxenţiu.
După moartea fiului lui Constantin, a urmat la tron împăratul Iulian Apostatul (361-363). În timpul acestuia au fost persecutați mulți creștini. Artemie, privind la chinurile sfinților și auzind cum era hulit Hristos, a luat atitudine, dar Iulian, plin de mânie la auzul acestor cuvinte, a poruncit să fie torturat. Îngerul Domnului I s-a arătat în temniță, l-a întărit în răbdarea chinurilor și i-a adus vindecare de răni în chip minunat.
Împăratul a poruncit tăietorilor de piatră să despice o piatră mare și să-l pună pe Artemie spre chinuri între cele două bucăți. După o zi și o noapte petrecute între cele două pietre, Iulian a poruncit ca Artemie să fie scos. Minune. Deși avea faţa turtită, ochii căzuți, pentru că era strâns ca o scândură, putea să umble și să vorbească.
A trecut la cele veșnice prin tăierea capului, în anul 362.
Știința cu toate termenele ei nu-ți angajează viața în joc niciodată, iară credința creștină întotdeauna. Măsura coacerii în creștinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns și noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele și durerile prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creștinism, ca să ajungi să simți și tu durerea care a simțit-o „Crinul de pe cruce”, plângând nemernicia oamenilor și rugându-te pentru iertarea lor.
Apostolii n-au înțeles atunci supremația spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea același pahar și de a se boteza cu același botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că dacă înțelegeau atunci toți se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecințele ateismului lui Iuda „Ce faci fă mai curând”. Dar, după pogorârea Duhului Sfânt, li s-au luminat puterile minții și-au înțeles necesitatea jertfei și liniștea deplină a Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinței. De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii ci pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie primită fără șovăire și reacțiune. (Pr. Arsenie Boca).
Preot Olivian SANDU
