A făcut parte din armata condusă de Ponţiu Pilat. El a fost cel care a avut în comanda paza Crucii la Răstignirea Domnului și paza Sfântului Mormânt.
Datorită minunilor petrecute la moartea Domnului (pământul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, mormintele s-au deschis și pietrele s-au despicat), acesta a mărturisit: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27: 54).
Când iudeii au aflat de Învierea lui Hristos, au mers să-i mituiască pe soldați, ca aceștia să spună ca trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Longhin însă nu s-a lăsat cumpărat, ci a lepădat centura militară și s-a botezat împreună cu alți doi soldați. Împreună cu cei doi a părăsit Ierusalimul și a mers în Capadocia. Aici a convertit pe mulți păgâni la creștinism.
Iudeii au insistat atât de mult ca Longhin să fie ucis, încât Pilat a trimis soldați să-l prindă și să-l ucidă prin decapitare. Sfântul Longhin cunoscându-şi sfârșitul a ieșit în întâmpinarea soldaților și i-a primit la el cu multă căldură. Pe când soldații dormeau, Sfântul Longhin s-a rugat toată noaptea pentru ieșirea sufletului său. În zori, soldații au rămas uimiți să afle că cel care i-a găzduit este cel căutat să fie ucis. Au dorit să nu-l omoare, dar Sfântul Longhin le-a cerut să împlinească porunca primită. Aceștia l-au decapitat, iar capul sau a fost adus la Ierusalim ca Pilat să fie încredințat de moartea acestuia.
„O altă taină a lui Dumnezeu e și aceasta: Nu pedepsește toată răutatea tuturor, aici, și numaidecât; precum nici nu slăvește bunătatea tuturor, aici, și numaidecât. Chiar dacă ar face așa, atunci și oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertății și a dragostei.
Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, și ne-ar da să înțelegem că se teme de rău și-i apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-și facă de cap, și-i lasă pe oameni neînfricați de pedeapsa năprasnică, ne dovedește atotputernicia Sa, veșnic liniștită asupra răului, – atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinței, stăm liniștiți și noi, primind palmele și scuipările răului, ca pe niște mărturii ale neputinței aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întărește cu liniștea Sa. Cu aceea că nu pedepsește răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârșească și ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecății. Iar dacă, totuși, uneori pedepsește năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutății între oameni, și mai ales să nu scadă în credință începătorii, și să nu se piardă dintre oameni cunoștința răsplătirii după fapte.
Cu cei răi și, după știința lui Dumnezeu, fără întoarcere, printre alte neștiute taine, are și aceste două socoteli: sau îi pierde în grabă, în chip năprasnic, ca să nu-și mai înmulțească relele; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispășească, să întoarcă, sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăință, sau îndărătnici la sfatul și rugămintea celor buni”. (Pr. Arsenie Boca)
– Tudor CHIRIAC
