Enclava Nagorno-Karabah a fost dintotdeauna un focar de conflicte şi face parte din trauma genocidului armean.
Conflictul din jurul regiunii Nagorno-Karabah nu se poartă doar între Armenia şi Azerbaidjan. Punctul său culminant provizoriu este iminenta desfiinţare a enclavei. Un scurt istoric al celor întâmplate până acum a fost întocmit de postul de radio Deutsche Welle.
Astfel, în cazul complicatului conflict din jurul enclavei Nagorno-Karabah, totul se învârte în jurul chestiunii vizând independenţa regiunii. În context, Azerbaidjanul, o ţară preponderent musulmană, este sprijinită în conflict de Turcia, în timp ce pentru Armenia puterea protectoare este, cel puţin teoretic, Rusia.
Relevant e faptul că regiunea este traversată de numeroase conducte de petrol şi gaze, care transportă zilnic de la Marea Caspică milioane de barili spre porturi turceşti la Marea Mediterană. De la începutul războiului din Ucraina, Azerbaidjean livrează şi Uniunii Europene cantităţi mai mari de gaze.
Paradoxul contradicţiilor
Conflictul se caracterizează prin mai multe contradicţii. În primul rând, Republica Nagorno-Karabah, care şi-a proclamat independenţa în 1991, cu o populaţie preponderent armenească, se află pe teritoriul Azerbaidjanului, şi din perspectiva dreptului internaţional, nu face parte din Armenia, ci din Azerbaidjan.
A doua contradicţie este că Republica Nagorno-Karabah nu este recunoscută nici măcar de Armenia. Chiar dacă ea este privită acolo ca „parte inseparabilă a Armeniei”, până acum toate proiectele de legi de recunoaştere a independenţei sale au fost blocate de Parlamentul şi guvernul de la Erevan.
Punctul culminant de până acum este dizolvarea enclavei Nagorno-Karabah. Regiunea va înceta să existe începând din 1 ianuarie 2024, a declarat preşedintele autoproclamatei republici, Samvel Şahramanian Toate instituţiile de stat vor fi dizolvate, potrivit unui decret semnat de el.
Garanţiile de protecţie ale Rusiei
Duşmănia şi rivalitatea dintre armeni şi azeri este foarte veche, avându-şi începutul în secolul al VI-lea, când bizantinii creştini şi arabii musulmani se luptau pentru controlul teritoriului respectiv. Mai târziu, în timpul Imperiului Otoman, armenii priveau la Rusia ca la puterea lor protectoare.
Astfel, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a emis scrisori de protecţie pentru armeni, când creştinii armeni erau, în secolul al XVIII-lea, tot mai oprimaţi de persani. În urma războiului ruso-persan (1804-1813), regiunea Nagorno-Karabah a ajuns în 1805 sub dominaţia Rusiei, timp în care armenii creştini au avut parte de un tratament privilegiat, comparativ cu azerii musulmani.
Trauma genocidului
Genocidul împotriva armenilor, comis de turci între anii 1915-1916, i-a determinat pe numeroşi armeni să se refugieze în Nagorno-Karabah, fapt ce, la rândul său, a provocat conflicte tot mai aprinse între armeni şi azeri. În martie 1918 au fost comise pogromuri împotriva azerilor. Aceştia au reacţionat cu pogromuri împotriva armenilor, în 1918 la Baku şi în 1920 în oraşul Şuşa, soldate cu moartea a mai bine de 30.000 de armeni.
După o scurtă perioadă de independenţă, pe 13 decembrie 1922 a luat fiinţă, din teritoriile Armeniei, Georgiei şi Azerbaidjanului, aşa-numita Republică Sovietică Transcaucaziană. Dar la distanţă de numai 14 ani ea s-a dezintegrat şi componentele sale au devenit republici sovietice distincte până la destrămarea URSS. Dar nici asta nu a putut contribui la depăşirea conflictului, fiindcă periodic au existat conflicte sângeroase şi pogromuri între armeni şi azeri.
Nouă escaladare după încheierea războiului rece
După destrămarea Uniunii Sovietice, atât Armenia cât şi Azerbaidjanul şi-au proclamat din nou independenţa. Şi Nagorno-Karabah a făcut acelaşi lucru pe 3 septembrie 1991. În reacţie, Azerbaidjanul a anulat două luni mai târziu autonomia regiunii şi a instituit o blocadă energetică.
Zeci de mii de victime
Conflictul a escaladat din nou. La începutul anului 1992 s-a ajuns la noi crime în masă în sate armeneşti şi azere. Pe 12 mai 1994 a intrat în vigoare un acord de încetare a focului, avantajos pentru Nagorno-Karabah.
În al doilea război din Nagorno-Karabah, care a avut loc în 2020, situaţia s-a schimbat şi regiunea a suferit pierderi teritoriale însemnate, în ciuda sprijinului primit din partea Armeniei. Războiul s-a terminat provizoriu printr-un armistiţiu mediat de Rusia, care a ajutat Azerbaidjanul să controleze iarăşi părţi ale teritoriului disputat.
Din perspectiva armenilor, Azerbaidjanul nu a respectat în niciun moment autonomia regiunii Nagorno-Karabah. În schimb, Azerbaidjanul a declarat în repetate rânduri că recunoaşte o „autonomie amplă” a regiunii, dar nu şi independenţa ei.
De la izbucnirea conflictului şi-au pierdut viaţa, estimativ, 35.000 de oameni. Mai bine de 1,1 milioane de oameni din ambele tabere au fost alungaţi de la casele lor, din Armenia, Nagorno-Karabah şi din Azerbaidjan.
