Am fost la medicul de familie, pentru o trimitere la consult de specialitate, fără trimitere nu se poate. A durat trei ore, fiindcă aparatul care citește cardul de sănătate nu reușea să se conecteze la serverele Casei de Sănătate. Medicul de familie habar nu avea despre istoricul bolilor mele, nu figurez nicăieri cu vreun dosar medical complet, deși îmi plătesc taxele conștiincios. A completat trei rânduri de formulare. La cabinetul de specialitate consultația a durat 15 minute, după care medicul specialist – cot la cot cu asistenta – au completat hârtii timp de alte 15 minute.
În România s-au desființat ștampilele, oficial, este o lege în acest sens. Dar, dacă te duci în delegație, trebuie să vii înapoi cu foaia de deplasare ștampilată de la fiecare cazare, bonurile de masă ștampilate și cele de carburant la fel. Toți furnizorii încă pun ștampilă pe fiecare factură. Din obișnuință și din frica de control. Pentru că fiecare control e diferit. Contează cine controlează și nu cum e legea. Și reglementările acestea, un fel de regulamente interne, nu sunt unitare. Te poți duce cu treabă într-un județ în care ți se cer cu totul alte hârtii și în cu totul alte formate decât în județul de baștină.
Avem CNP unic dar acesta nu e recunoscut fără seria și numărul cărții de identitate. Mai mult, o altă lege – gândită în sensul debirocratizării și aflată în vigoare – spune că nu mai trebuie să duci copii ale actelor personale într-o instituție în care acestea există deja. Asta este o glumă proastă, peste tot se cer copii, ba de cele mai multe ori să fie și legalizate la notar. În fapt, ne confruntăm cu o dublă măsură, fiindcă instituțiile de control sunt pe o poziție de superioritate față de contribuabil. El nu are voie să greșească, dar statul are voie să greșească. Bineînțeles că funcționarii aflați în culpă nu pățesc nimic.
Micul antreprenor trebuie să aibă casă de marcat. Asta este bine, pentru corecta evidențiere a vânzărilor și a stocurilor. Rău este că pentru a o fiscaliza îi trebuie nouă (9) acte pentru obținerea cărora trebui să prezinte alte acte și să întocmească dosare. În schimb, pentru o plată la ANAF antreprenorul primește o chitanță amărâtă, al cărei cotor – cu dublurile de pe el – pleacă într-un sac de rafie în subsolurile mucegăite ale instituției. Peste ani, dacă are nevoie, același antreprenor trebuie să găsească el, personal și în fizic, dovada plăților făcute, fiindcă sacii ANAF-ului au putrezit demult, iar evidențele electronice „se pierd” la fiecare doi ani.
Toate instituțiile statului au evidențe electronice, dar ele nu sunt interconectate, nu comunică. Poliție, ANAF, Case de sănătate, Inspectorate de muncă și altele habar nu au dacă un cetățean există, muncește, are o familie, boli, mai locuiește în țară sau a murit, dacă cineva nu se duce personal să declare. Adesea nu comunică între ele nici birouri alăturate aflate în aceeași instituție. Deși avem semnătură electronică recunoscută prin lege, aceasta nu funcționează peste tot, o grămadă de instituții nu o recunosc. Bine că marile companii IT știu în permanență unde suntem, ce mâncăm și ce preferințe avem. Statul român nu știe.
Birocrația excesivă convine de minune aparatului birocratic, adică celui care a creat-o și o alimentează, fiindcă din asta se hrănește. Ceea ce statul român transmite astăzi contribuabililor, pe care-i consideră hoți de la bun început, este frica. Toate acestea sunt, îndeobște, cunoscute. De ce revin asupra lor? Fiindcă tocmai am citit că, deși salariile din țară au crescut semnificativ, ne confruntăm cu un noul val de emigrație masivă. Și cred că aceasta, descrisă mai sus, este una dintre cauze.
