România a primit în primele trei trimestre din 2017 de la bugetul UE doar 3,05 miliarde euro, din care 3,04 miliarde euro aferente cadrului financiar 2014-2020, celelalte 9,67 milioane euro fiind resturi rămase de plată din cadrul financiar 2007-2013, relevă datele publicate de Ministerul Finanţelor, citate de portalul cursdeguvernare.ro.
Suma este cu mult mai mică faţă de cea încasată anul trecut, respectiv 41% dacă se face raportarea la cele 7,36 miliarde euro consemnate pe 2016.
Evident, este imposibil ca să mai recuperăm diferenţa de 59% în ultimul sfert al anului, ceea ce va priva bugetul public de circa trei miliarde de euro din banii europeni (dacă se face o extrapolare a sumelor intrate până acum).
Este, de departe, principala problemă a execuţiei bugetare pe 2017, în care deficitul programat este de 2,96% din PIB sau 5,38 miliarde euro la valoarea estimată în prezent pentru PIB.
Banii europeni ar fi putut veni gratis, dar pe proiecte clare de dezvoltare, întocmite conform normelor europene şi cofinanţate de la bugetul de stat. Încasarea acestor bani, fie şi la nivelul din 2016 (altminteri criticat la vremea respectivă) de 7,4 miliarde euro, ar fi permis chiar şi încadrarea rezultatului bugetar în celebrul MTO (n.r. – medium term objective în engleză sau obiectiv pe termen mediu de stabilitate financiară de -1% din PIB asumat de România).
Privind în urmă, se poate observa că dependenţa finanţelor publice faţă de sumele primite de la bugetul UE a crescut rapid. În 2013 s-a produs un salt semnificativ în 2015 şi 2016 banii de la UE au reprezentat mai mult de trei procente din PIB-ul naţional. În 2017, „racordarea” la exerciţiul bugetar 2014-2020 s-a produs prea lent pentru a prelua scăderea inerentă a fondurilor alocate în exerciţiul precedent, 2007-2013, odată ce resursa importantă rezultată din regula de plată N+2/N+3 ani după epuizarea termenului de plată extins s-a terminat brusc.
Demarajul penibil din 2014-2015, a fost mascat în 2016 tocmai de întârzierea cu care ne-am mişcat până în 2013. Prioritizarea ca maximă urgenţă a absorbţiei de fonduri europene s-ar fi impus de la sine în 2017, dar acest lucru nu s-a întâmplat, de unde şi prăbuşirea soldului de schimb de bani cu bugetul UE. Practic (cu scuza, altminteri valabilă, că nu suntem noi de vină, ci „greaua moştenire” şi într-o perioadă electorală/postelectorală, cu cerinţele ei specifice) s-a ales tactica alocărilor riscante de venituri, cu beneficii pe termen scurt, în locul aşezării strategice a dezvoltării ţării pe termen lung, care ar fi presupus moderaţie şi durabilitate.
În loc să ne mişcăm repede să punem bani din bugetul nostru pentru a amplifica de circa şapte ori efectul fondurilor europene (de regulă contribuţia naţională e de 15%) şi a ne dezvolta mai repede infrastructura, cu şosele, şcoli, spitale şi altele asemenea lucruri absolut necesare pentru o ţară civilizată, noi am trimis banii în consum. Chiar şi sumele încasate, au venit mai degrabă automat, prin alocările deja antamate ale Fondul European pentru Garantare Agricolă, care au constituit majoritatea banilor intraţi în ţară.
