Începând din acest număr, inaugurăm o altă rubrică, în care ne propunem realizarea unor medalioane istorico-literare, cu figuri ale domnilor de altădată ai Țării Moldovei. Cu domnii mai scurte, sau mai îndelungate, controversați, sau nu, ei sunt cei care, timp de sute de ani, au condus, cu mai multă sau mai puțină vrednicie, destinele Moldovei medievale.
O Moldovă dezmembrată, prin voia imperiilor vecine, în două rânduri: mai întâi în 1775, când austriecii anexează partea de nord-vest a Moldovei, numită de ei „Bucovina” („Țara pădurilor de fag”), apoi în 1812, când rușii cotropesc teritoriul dintre Prut și Nistru, impropriu numit Basarabia. Primul medalion îl are în vedere pe Dragoș, întâiul „descălecător”.
Contextul internațional și intern
Acțiunea lui Dragoș are loc pe la jumătatea secolului al XIV-lea, într-o perioadă în care veacul stăpânirii tătare, inaugurat pe la 1236-1241, se apropia de final. Chiar dacă prezența tătarilor în zonă nu mai avea forța de altădată, ei reușeau încă să conducă anumite teritorii de la răsărit de Carpați prin niște interpuși locali, aflați în fruntea unor formațiuni politice mai mult sau mai puțin închegate, amintite în izvoare sub diferite denumiri.
Documentele vremii menționează, la 1332, „puternicii acelor locuri”, suficient de structurați încât să pună stăpânire pe bunurile fostei episcopii a Cumaniei din sudul viitoarei Moldove. Chiar dacă nu mai aveau forța de odinioară, tătarii întreprindeau, periodic, campanii de pradă în interiorul arcului carpatic, într-o Transilvanie controlată de coroana maghiară. Care coroană maghiară decide reluarea campaniilor la răsărit de Carpați, pentru luarea în stăpânire a teritoriilor de acolo și alungarea definitivă a tătarilor, începând cu anul 1342, când tronul Ungariei este ocupat de către Ludovic I de Anjou (cel Mare), un adolescent în vârstă de doar 16 ani..
„În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare …”
Prin 1346-1347, cu ajutorul secuilor, maghiarii reușiseră să elibereze sudul Moldovei de sub stăpânirea tătară, reînființând acolo episcopia Milcoviei, în locul vechii episcopii a Cumaniei. Cu acest prilej, regele maghiar îi încredințează lui Dragoș, unul dintre voievozii românilor maramureșeni fidel coroanei angevine, sarcina de a lua pe deplin în stăpânire, în numele coroanei maghiare, teritoriul eliberat de la răsărit de Carpați, de a consolida și extinde această stăpânire și de a veghea la oprirea atacurilor tătarilor dinspre această regiune către Transilvania.
Deși unele cronici moldovenești îl creditează pe Dragoș cu titlul de domn, el nu a fost un domn propriu-zis, pentru că nu a condus efectiv o țară, ci a fost un interpus al maghiarilor în fruntea unui teritoriu de graniță, considerat o marcă de apărare. Dragoș „a descălecat” în Țara Moldovei, dar Bogdan este cel care a întemeiat statul,” arăta istoricul A.D.Xenopol. Legenda, reluată succesiv în cronici, face din Dragoș și ceata sa, dintre care nu știm câți erau români, niște vânători care în urmărirea unui bour străbat munții Transilvaniei, apoi pe cei ai Moldovei și ucigând bourul, pe malul unei ape, i-au dat acelei ape, apoi țării întregi, numele Moldova, după Molda, viteaza cățelușă a lui Dragoș, moartă în confruntarea cu bourul. Tot de această legendă se leagă și prezența figurată a capului de bour pe stema Moldovei. Istoricul Ștefan-Sorin Gorovei arată că nu „tradiția descălecatului” este un mit, pentru că „descălecatul”, mai întâi al lui Dragoș, apoi al lui Bogdan, au fost o realitate. În schimb, această legendă a vânătorii bourului, care descinde din miturile străvechi ale vânătorii rituale, este un mit etiologic, venit din vremuri imemoriale, care consacră o realitate determinată istoric, aceea în care bourul devine elementul definitoriu al stemei Moldovei.
Posteritatea lui Dragoș
Conform cronologiei primilor principi moldoveni, propusă de către același Ștefan-Sorin Gorovei, cronologie adoptată astăzi în istoriografia română, Dragoș trece munții în Moldova în 1347, el având pe atunci vâsta de circa 65 de ani. Cel mai probabil, locul de trecere a fost defileul Oituzului, de unde Dragoș și ceata sa au descălecat pe valea Bistriței, acolo unde ulterior este consemnat „Câmpul lui Dragoș”. Pe măsură ce Dragoș va elibera de sub stăpânirea tătară regiunea dintre Carpați și Siret, reședința stăpânirii sale se va muta de la Baia la Siret. La Volovăț, Dragoș își va fi creat un centru al domeniului său personal, consacrat prin ctitorirea unei bisericuțe de lemn, în stilul arhitecturii clasice țărănești.
În 1354, la moartea sa, va fi îngropat în această biserică pe care mai tîrziu Ștefan cel Mare o va muta la Putna, construind în loc o biserică de piatră. Din păcate, mormântul lui Dragoș nu s-a păstrat. O tradiție culeasă mai târziu de Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, arată că acolo, la Volovăț, ar fi fost îngropat Dragoș („Înțeles-am și noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăț, să fie făcută de Dragoș-vodă și acolo zic, să fie îngropat Dragoș-vodă. Și aceia biserică de lemnu au mutat-o Ștefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăț, Ștefan-vodă au zidit biserică de piatră.”).
Lui Dragoș i-a urmat fiul său, Sas (1354-1363), cel care va ridica o biserică de piatră la Siret. Nemulțumirile localnicilor față de stăpânirea maghiară, intermediată de către Sas, duc la o revoltă a acestora, pentru înăbușirea căreia regele maghiar trimite un alt voievod maramureșean, un anume Dragoș din Giulești. Revolta localnicilor este învinsă, iar Sas va mai conduce teritoriul până în 1364, când în urma unei alte revolte, coroborată cu „descălecatul” în Moldova al voievodului maramureșean Bogdan, Sas este luat prizonier, nemaiexistând știri despre el. Urmașii săi, Balc și Drag, vor fi voievozi și comiți în Maramureș, unde regele maghiar le-a dăruit fostul domeniu, cu reședința la Cuhea, al răzvrătitului Bogdan.
Misterul unei săbii
Referindu-se la descoperirea făcută în 1934, la Istanbul, de către diplomatul român Marcu Beza, Ștefan-Sorin Gorovei menționează că pe lângă sabia ce i-a aparținut lui Ștefan cel Mare, au fost identificate alte două săbii moldovenești, de sec. XIV, una dintre ele având gravat semnul bourului. Pe vârful mânerului acesteia, în cadrul unei steme, este figurată o săgeată cu vârful în sus, în poziție verticală, pe o semilună, săgeata fiind flancată spre vârf de două steluțe. Ori, remarcă istoricul, săgeata cu semiluna și cele două stele sunt chiar stema familiei Dragffy, maghiarizată între timp și descendentă din Drag, fiul lui Sas. Unul dintre membrii acestei familii a fost voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragffy (1495-1499), devenit cuscru cu Ștefan cel Mare, după nunta fiicei sale cu Alexandru, fiul domnului moldovean. De menționat faptul că pe cealaltă parte a mânerului este gravat bourul Moldovei. „Alăturarea celor două reprezentări heraldice demonstrează că sabia a aparținut unei persoane care a avut dreptul să le poarte pe amândouă” […]O asemenea persoană, care să poarte o sabie având gravată stema Moldovei și cea a Drăgoșeștilor nu poate fi decât ori .. Dragoș, ori … Sas”, scrie același Ștefan-Sorin Gorovei. Cum a ajuns sabia la turci, alături de cea a lui Ștefan cel Mare, știm. În urma campaniei din 1538 din Moldova lui Petru Rareș, turcii ocupă cetatea Sucevei și capturează tezaurul, inclusiv săbiile. Cum a ajuns sabia lui Dragoș sau Sas la Suceava? Sorin-Ștefan Gorovei enumeră câteva ipoteze, declarând că înclină spre cea potrivit căreia sabia a fost capturată de Bogdan, întemeietorul statului moldovean, de la Sas, rivalul luat prizonier. De la acesta, ea a intrat în patrimoniul domnilor Moldovei, fiind poate chiar folosită în cadrul ceremonialului de încoronare, ca obiect de consacrare.
Era o practică în Europa medievală, aceea de a „consacra” un început, inclusiv de domnie, printr-un însemn suficient de expresiv cât să legitimeze acel început. Ori ce era mai potrivit decât această sabie, a celui dintâi român, fie și maramureșean, care a „descălecat” viitoarea țară?
Spațiul carpato-danubiano-pontic în anul 1345. O mare parte din sudul Moldovei se afla sub controlul tătarilor (Hoarda de Aur)
Stema familiei voievodale a Dragoșeștilor, ulterior Dragffy
Bisericuța de lemn de la Volovăț, ctitorită de Dragoș. Aici, după ce a fost mutată la Putna, în ultimii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare
Biserica de piatră de la Volovăț, ridicată de Ștefan cel Mare, între 1500-1502, în locul bisericii de lemn a lui Dragoș
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
