Au pătimit în vremea împăratului Liciniu (308-324). Dintre aceşti sfinţi mucenici amintim pe Leontie, Mavrichie, Daniil şi Antonie. Aceşti mucenici mărturisind credinţa în Hristos, au fost osândiţi la moarte. Le-au fost tăiate mâinile şi picioarele, iar trupurile mutilate au fost aruncate în foc. Unii au murit în momentul în care li s-au tăiat mâinile şi picioarele, însă alţii au fost aruncaţi de vii în foc.
Sfinţii au fost mistuiţi de foc, iar oasele lor au fost aruncate în râul Lices. Ele au fost luate din acest râu de câţiva credincioşi şi puse la loc de cinste. După moartea lui Liciniu, s-a zidit o biserică în cinstea lor, iar oasele lor cele sfinte au fost aşezate aici devenind izvor de tămăduiri.
Lupta Mântuirii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obștea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoți, ucenicii Săi văzuți, trimiși de El în fiecare rând de oameni.
Omului, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, i se vor ridica împotrivă trei vrăjmași, unul după altul. Iar vrăjmașii mântuirii sunt aceștia: lumea, trupul și diavolul.
Prin „lume” se înțelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioși, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului și, de multe ori, gura și faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceștia, sau lumea, îți iartă orice ticăloșie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte și să te faci mai bun. Oamenii aceștia ai lumii au o ciudată rușine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, și se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor și slava deșartă. Gura lumii grăiește ale stăpânitorului ei de aceea avem poruncă: „Nu iubiți lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, care nu sunt de la Tatăl”. Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea și rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam și noi ale lumii, umblând în fărădelegi și chinuind pe alții, și astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Așa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primește, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că frații săi stau legați întra -o robie străină, în întunericul necunoștinței de Dumnezeu și de ei înșiși. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea și oricâte rele i -ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
De aceea au zis Părinții, că pricina mântuirii este aproapele. (Pr. Arsenie Boca)
– Preot Olivian SANDU
