„Calul de dar nu se caută la dinți”, cu varianta, mai puțin cunoscută la români, „calul de dar nu se caută la căpăstru”, este un proverb des folosit de către români. Ca orice alt proverb, rezumă într-o formă scurtă, dar expresivă, de uz comun, o experiență îndeajuns de repetată încât să devină un adevăr și un sfat util. Înțelesurile proverbului sunt acelea că trebuie să fii mulțumit de cadoul primit, nu trebuie să critici cadoul ce ți s-a oferit, chiar dacă are un defect, este ingrat să critici un dar, indiferent de cât de valoros sau nu, este, cadoul trebuie întotdeauna apreciat. Nu se cunoaște cu exactitate data apariției acestei expresii proverbiale, ea fiind întâlnită cu peste 1.500 de ani în urmă, în latina medievală. Astfel, într-un text al Sfântului Ieronim, „Scrisoarea către Efeseni”, datat circa 400 d. Hr., o interpretare a cunoscutei „Epistole” a Sfântului Pavel, apare următoarea formulare, exprimată ca un sfat: „Noli equi dentes inspicere donati” („Nu căuta, niciodată, dinții unui cal dăruit”). Nu se știe dacă expresia îi aparține Sf. Ieronim, dacă acesta a preluat-o de la altcineva, sau dacă era deja în uzul popular. Cert este faptul că, la acea vreme, calul, principalul mijloc de locomoție, avea o importanță mult mai mare decât în prezent, când a fost înlocuit cu calul-putere, pentru oamenii proveniți din toate categoriile sociale și lucrative. Fie ca dar regal, recompensă pentru eroism, moștenire sau un preț impresionant pentru mireasă, calul era cadoul perfect în spațiul anglo-saxon medieval timpuriu. În vechiul poem epic anglo-saxon „Beowulf”, datat către finalul mileniului I al erei creștine, regele Hrotghar celebrează înfrângerea monstrului Grendel, cel blestemat, ca urmaș al biblicului Cain, dăruind eroului învingător Beowulf mai multe daruri de preț, printre care „opt cai și arme”. După cum se cuvine să facă un vasal loial, Beowulf împarte darul cu suzeranul său, la întoarcerea acasă, dându-i patru cai unchiului său, regele Hygelac, alți trei soției acestuia, păstrând pentru sine un singur cal. În anul 926, o solie francă a sosit la curtea regelui Athelstan, pentru a-i cere acestuia mâna surorii sale vitrege. Solia, trimisă de către Hugh cel Mare, duce al francilor, conte de Paris și cel mai puternic feudal din spațiul Franței actuale, a adus o varietate de cadouri pentru a-l îndupleca pe suveranul anglo-saxon, printre acestea, desigur, cai. Caii oferiți, dar și alte daruri, printre care sabia împăratului Constantin și sulița lui Carol cel Mare, l-au convins pe Athelstan să-și dea binecuvântarea pentru această căsătorie. Revenind la proverbul nostru, să menționăm faptul că orice persoană căreia i s-a oferit un cal ca dar, dacă avea bune maniere, trebuia să-i mulțumească donatorului, fără a-și face griji în privința căpăstrului acestuia, dacă era în stare proastă sau nu, nici în ceea ce privește starea dinților animalului, în funcție de care se apreciau vârsta și valoarea calului. Oamenii medievali știau că, pe măsură ce caii se dezvoltă, le cresc mai mulți dinți, iar cei existenți încep să își schimbe forma și să se transforme în continuare. Determinarea vârstei și a stării de sănătate a cailor, în funcție de cum arătau dinții lor, era o sarcină de specialitate, dar cunoscută de către mulți, aceasta fiind sursa unei alte expresii legate de aprecierea vârstei după dinți – „lung în dinți”, însemnând că animalul este suficient de tânăr încât să nu i se fi tocit dinții. Expresia din titlul articolului apare tipărită în limba engleză în 1546, într-o colecție de proverbe a scriitorului englez John Heywood: „niciun om nu ar trebui să se uite în gura unui cal primit ca dar”. Acet Heywood a avut un rol destul de important în dezvoltarea limbii engleze. Lui i se atribuie alte proverbe, care au ajuns inclusiv în limba română: „Mai multe mâini fac munca mai ușoară”, „Roma nu a fost construită într-o singură zi”, „Două capete sunt mai bune decât unul”, „Cerșetorii nu ar trebui să aleagă”, „Totul este bine când se termină cu bine” (preluat ulterior de către Shakespeare, ca titlu al unei cunoscute comedii), „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, „Nu poți vedea pădurea din cauza copacilor” etc. Noi, românii, mai avem o cunoscută expresie, „a bea la botul calului”, adică a bea ceva (de regulă alcool) la repezeală, în picioare, la plecare. Expresia provine de la vechile târguri periodice din spațiul românesc și de la obiceiul aldămașului, băutură cu care cel care tocmai și-a cumpărat ceva îl cinstește pe cel de la care a făcut cumpărătura. Când acel bun este un cal, cumpărătorul îi oferă ceva de băut vânzătorului, ca o pecetluire a înțelegerii și ca o superstiție că, astfel, calului îi va merge la fel de bine ca până în momentul cumpărării. Cum și unul și altul, vânzător și cumpărător, se grăbeau, nu mai era timp pentru prea multe discuții, paharul se golea rapid, de către ambii, „la botul calului”, de cele mai multe ori folosindu-se același pahar. Era un alt fel de „shot”, băutura puternic alcoolizată, servită în păhărele de circa 44 ml, care se consumă dintr-o singură înghițitură, obiceiul devenind astăzi tot mai popular la momente festive precum nunți, botezuri sau banchete de absolvire ale liceenilor.
Sf. Ieronim la studiu, 1480, pictură a lui Ghirlandaio. Acest Sfânt este unul dintre cei mai importanți teologi creștini, venerat deopotrivă de către catolici și ortodocși. Lui i se datorează traducerea Bibliei în latină, din ebraică și greacă, într-o formă accesibilă oamenilor de rând, motiv pentru care i spa mai spus și „Biblia Vulgata”. Tot de la el provine prima consemnare a proverbului „Nu căuta, niciodată, dinții unui cal dăruit”.
Portretul lui John Heywood, care apare pe frontispiciul Proverbelor sale (1566). Untre dintre acestea este „niciun om nu ar trebui să se uite în gura unui cal primit ca dar”.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
