România este pe locul 44 în lume la valoarea Produsului Intern Brut (PIB), locul 55 la PIB pe cap de locuitor, locul 42 în lume la exporturi și 38 la importuri și – asta-i cea mai tare – locul 19 în lume, în urcare de pe locul 26, între cele mai complexe și sofisticate economii, potrivit Atlasului Complexității Economice întocmit de cercetătorii Universității Harvard din SUA, cu mai mult de 220 de state luate în calcul. Prin urmare, cercetătorii americani apreciază că economia României va crește în continuare cu cel puțin 3% anual.
Pentru orice român obișnuit, cifrele astea, mai presus de orice bănuială de a fi fost măsluite – pentru că se adresează investitorilor și instituțiilor financiare din toată lumea – sunt bulversante, arată pur și simplu incredibil. Ni se repetă până la saturație că suntem ultimii în Europa, că fiecare al treilea român trăiește sub pragul oficial de sărăcie calculat la nivelul Uniunii Europene, că suntem depozitul de gunoi al Europei, că suntem ultimii la toate categoriile de consum, de la pasta de dinți și săpun până la electrocasnice și mașini, că avem cei mai puțini cetățeni cu studii superioare și tot așa. De unde acest paradox uriaș și, mai ales, unde sunt banii?
Nu sunt în măsură să răspund la aceste întrebări, ele ar trebui să genereze ample studii de macro-economie și de sociologie. Pot doar să bănuiesc că mare parte din bani se duc pe investiții guvernamentale nefuncționale, prost executate și prost amplasate – pe criterii de prietenie politică și nu pe necesități ale comunităților locale, pe salarii nejustificat de mari în unele domenii, pe serbări și decorațiuni ridicole, în transferuri ascunse și de multe ori ilegale ale unor profituri în bănci din afara țării, nu în ultimul rând pe armament, pe comisioane și, în general, pe o risipă fără seamăn din bugetul public.
Cum a devenit posibil acest paradox, care îi pune în încurcătură pe toți marii economiști și analiști ai lumii? Pentru noi, din interior, nu este chiar atât de greu de ghicit. Politicile economice – energetice, industriale, comerciale, agricole – ale țării nu se fac la București decât într-o mică măsură. Ai noștri circulă pe holurile de la Bruxelles mai mult cu spinările încovoiate, iar acasă stau drepți în fața oricărei delegații străine. Astfel că majoritatea măsurilor și – cel mai important, finanțarea aplicării lor – nu-și au originea în interior. Pe de altă parte, știind cu dovezi concrete ce risipă deșănțată se face în companiile de stat, rezultă că domeniul privat – așa împovărat de taxe și cocoșat de satrapii statului – nu numai că susține întreaga economie, dar și pompează la greu, împingând țara înainte.
Practic, constatăm de facto că nu contează cine este la putere, oricum toți fac – cu excepția furturilor locale – ceea ce li se spune de la Bruxelles și Washington. Acesta este și motivul pentru care partidele care ajung la putere își permit să trimită în cele mai înalte funcții din stat pe oricine: semianalfabeți, țiitoare vestite, personulități din lumea mondenă, interlopi și șmecheri cu școala vieții. Toți aceștia trebuie să îndeplinească o singură condiție, respectiv să fie obedienți și să execute întocmai comenzile venite de la cele câteva persoane – foarte puține – aflate în legătură directă cu centrele de comandă ale lumii.
E bine, e rău? Românului de rând îi merge incomparabil mai bine decât înainte de a fi în NATO și UE. Cu toate avatarurile unei societăți insuficient maturizate civic, cu toate derapajele unei clase politice opace, de neîncredere și extrem de instabilă, țara avansează încet dar sigur înspre poziții la care acum 20 ani nici nu visa. Singurul pericol care o paște este alunecarea înspre un regim de tip iliberal – ilustrat la noi de AUR, ajuns deja pe locul doi în sondaje – care ar scoate-o cu siguranță de pe acest traseu meritoriu. Dar asta nu mai depinde nici de SUA și nici de UE, ci doar de cum vor vota românii la anul.