Acest mijloc de iunie, înmiresmat de aroma teilor, este profund marcat de amintirea sfârşitului eminescian, al acelui om ales de Har să nu-și afle niciodată uitarea în memoria neamului său și nu numai. Sfârșitul său în floarea vârstei este, pentru cei care-i cunosc existenţa, îi înţeleg sufletul şi rezonează cu el, legat de multe lucruri din existenţa sa de mucenic iute trecător în această lume. Nu trebuie să exagerăm prea mult ca să înţelegem că viaţa sa a fost viaţa sufletului şi conştiinţei sale, mai mult decât aceea a trupului său.
Or, câtă vreme sufletul lui a fost fericit consunând cu viaţa universului din care s-a simţit mereu parte integrantă, el a trăit plenar, într-o jubilaţie a simţirii fără egal, nutrind sentimente şi imaginând viziuni de paradis, îmbrăcând frumuseţea lumii într-o aură cu mult mai frumoasă decât propria ei frumuseţe. Astfel, această lume a fericirii eminesciene, fie că a fost codrul şi lacul ipoteştean, fie că a fost chipul dulce al maicii sale sau al iubitei de la Ipoteşti, ori teritoriul arhetipal al Bucovinei, a funcţionat ca un paradis pe care coardele misterioase ale sufletului său urieşesc, nemărginit, l-au transportat pe pământ întrupându-l, făcându-ne să vedem imaginea raiului biblic. Ce viziune mai paradisiacă poate exista decât aceea a bărbatului şi femeii, tineri şi inocenţi, aflându-se în mijlocul universului atât de singuri şi atât de fericiţi? Dar acest paradis al plenitudinii avea să se deterioreze, puţin câte puţin, începând de timpuriu şi să-i aducă suferinţa, începutul sfârşitului, aşa cum păcatul a spulberat armonia raiului biblic.
Căci sufletul său avea să moară puţin câte puţin cu fiecare mare durere, pricinuită fie prin pierderea unor fiinţe dragi, fie a unor entităţi esenţiale pentru el: pierderea iubitului său părinte spiritual, Aron Pumnul, moartea iubitei de la Ipoteşti, pe care o va proiecta de-a lungul vieţii sale peste întreaga fire, păstrând-o mereu în amintire, pierderea mamei sale iubite, dublată de suferinţa produsă de ameninţarea concomitentă a pierderii onoarei prin acuza de-a fi sustras obiecte din bibliotecă, deci de-a fi fost necinstit ş.a.
Or, pentru omul de-o corectitudine fundamentală care a fost Eminescu, această acuză a fost una teribilă, clătinătoare suportului său moral. Iar această lovitură nu i-a dat-o soarta ca pe celelalte de până atunci, ci oameni nevrednici, canalii ticăloase, fericite de a-şi satisface vanitatea, pofta de rău, prin lovirea unui suflet de sensibilitatea unui poet de geniu. La acestea se adaugă tot alte frământări, cauze ale treptelor spre moarte: privaţiuni de tot felul, sărăcia umilitoare şi atât de nedreaptă la un om neobosit în munca sa, nesiguranţa zilei de mâine, imposibilitatea de-a trăi lângă femeia iubită, munca de ocnaş la galera jurnalelor, ravagiile bolii care-l demoralizau, durerea şi ruşinea distrugătoare de-a se vedea gol şi umilit, purtat cu faetonul către spitalul de alienaţi, ca şi bănuiala de complicitate din partea apropiaţilor, umilinţa de-a se vedea supus ca o marfă spectacolului public al colectelor de bani pentru subzistenţa ce i s-ar fi cuvenit firesc, fără atâta tevatură, chiar dacă era izvorâtă uneori din bune intenţii; se mai adaugă aici şi supoziţia tratamentului greşit cu frecţii şi injecţii cu mercur, de mult degradat din practica medicală europeană şi câte altele.
Dar citindu-i poezia şi publicistica, văzându-i forţa resentimentului, a indignării şi dezamăgirii ce răzbate adesea din scrisul său, se învederează o altă mare suferinţă fără leac atunci şi, din păcate, nici acum. Aceea produsă de marea distanţă dintre faptele contemporanilor săi în viaţa publică faţă de norma firească, ştiută de el. Jefuirea ţării, înrobirea ţăranilor, sărăcirea celor mulţi şi oneşti, trădarea idealurilor, făţărnicia, josnicia politicienilor, indiferent cărui partid aparţineau, toate acestea îi stârneau accente acute de mânie şi gesturi de pedepsire a lor; deci suferinţă morală corozivă, adâncă, necuprinsă. Toate acestea au fost frânturi de moarte pentru nobilul şi idealistul Eminescu, născut parcă pentru a trăi într-o lume ideală în care toţi oamenii să aibă caracterul şi inima sa.
Căci reducând la maxim esenţa firii eminesciene, se poate afirma că el aspira neîncetat spre perfecţiune: în poezie spre armonia divină a sufletului omenesc, iar în publicistică spre funcţionarea impecabilă a organismului social şi statal. Neputinţa de-a le atinge a produs marea sa dramă cu enorme ecouri sufleteşti. Astfel că sfârşitul său, la o vârstă la care alţii abia încep să trăiască mai consistent, e un memento al destinului unui om aspirând spre perfecţiune într-o lume imperfectă (şi când te gândeşti că faţă de lumea noastră de azi, aceea de atunci era o dulce şi nevinovată reverie, că, faţă de ingeniozitatea diabolică a impostorilor şi escrocilor de azi, contemporanii săi erau nişte îngeri! E, aşadar de neînchipuit reacţia lui Eminescu la degradarea de azi a tuturor structurilor şi valorilor!).
Sfârşitul său continuă să ardă conştiinţele (celor care le au!) prin marea sa tragedie la fel cum ne fac să suferim povestirile despre vieţile sfinţilor, chinuiţi ingenios de torţionari doar pentru a se dezice de credinţa lor, deci de idealul lor care era, de asemenea, acela al perfecţiunii. Adevărata răscumpărare a acestui sfârşit, adevărata vindecare de tragedia lui mereu arzătoare se poate face, aşadar, doar prin paşi mai mari sau mai mici către întruparea acelei lumi ideale, perfecte – chiar dacă utopică! – în numele căreia s-a jertfit acest martir laic.
