A fost soldat în armata romană. I s-a cerut în timpul împăratului Antonin Piul (138-161) să renunțe la credința în Hristos. A refuzat şi a fost supus la cumplite chinuri: i s-au zdrobit dinții cu o piatră, pielea feţei i-a fost luată cu un cuțit, a fost aruncat în foc, dar prin harul lui Dumnezeu a rămas nevătămat.
La porunca judecătorului, i s-a dat să bea otravă de la un vrăjitor. A băut-o, dar otrava nu i-a făcut niciun rău. În urma acestei minuni, vrăjitorul a primit credința în Hristos, motiv pentru care a fost ucis.
După alte chinuri, i s-a tăiat capul. Creștinii au luat în taină trupul Sfântului Ermie şi l-au îngropat cu cinste. Sfintele lui moaște vindecă în chip minunat pe cei cuprinși de diverse boli.
Toată lupta cu nepriceperea poporului aceasta este că, în îngustimea vederii lui, stăruie să vadă și să susțină viața aceasta ca pe un scop în sine și suficientă sie însăși. Nu vrea să zică „muntelui” lumii acesteia ridică-te din cale și te aruncă în mare, ca să-și deschidă vederea împărăției spiritului. Și n-ar trebui credință decât ca un bob de mac.
Rar să găsești un om care să dea sens religios morții, adică s-o aștepte cu bucurie că pe-o izbăvire sigură din împărăția păcatului. Cuvintele sfântului ne învață: „Pentru greșeala dintâi s-a furișat în trup legea păcatului care este plăcerea simțurilor, iar pentru aceasta s-a hotărât moartea trupului, rânduită spre desființarea legii păcatului. Cel ce știe că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desființarea lui, se bucură pururea în sufletul lui când vede cum e stinsă legea păcatului în trupul său, prin diferitele strâmtorări.
„Cel ce nu primește întâmplările care îl depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”. Drept aceea, până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înțelepciunii atotștiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmărește înțelepțirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul și vrem și noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniștea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Când a vrut să mântuiască pe Adam și cu toți drepții, din iad i-a scos și poate să scoată din ghearele morții pe oricine vrea. De aceea au și zis Părinții, mângâind pe oameni: „Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, își va mântui sufletul căci în ce-l va fi aflat moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce, neștiind-ne sfârșitul, suntem datori a ne afla mereu în pocăință că într-însa să fim socotiți în veci.
Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să înțelegem, începe să ne urmărească cu primejdii și năpaste. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
